2
7 august 2013
 
 

9 filme cu supereroi, care nu sunt adaptări după benzi desenate


N-am reușit să găsesc zece filme cu supereroi care să nu fie adaptate după benzi desenate care să-mi placă. Mai sunt câteva prostioare pe lume, dar sunt submediocre și plictisitoare (e.g. Sky High) dacă știți voi altele să-mi spuneți. Chiar și la cele de față cred că am forțat puțin nota. Așa că o să-mi motivez puțin alegerile dinainte în cazul unora. Mi-am permis să fac asta din câteva motive. În primul rând, chiar nu sunt atât de multe care să mai fie și bune. Iar apoi supereroii ca gen au luat naștere în benzi desenate. Alt mediu artistic, alt limbaj. Nu poți să faci aceleași lucruri pe ecran ca pe hârtie și invers, așa că or să apară clar niște mutații. Ideea e că mă uit după costumații distincte, după personaje cu superputeri, după un accent pe mediul citadin, după un accent pus pe moralitate și personaje care încearcă să facă ceea ce este ”corect”. Dacă realizatorii au ceva legături cu benzile desenate, iarăși asta-i un plus. Știu, mi-e foarte largă plasă. Work with me here! În fine:

The Incredibles

Ăsta-i probabil unul dintre filmele mele preferate de acțiune acolo lângă Lethal Weapon, Die Hard, The Empire Strikes Back, Terminator 2 și Hardboilled. Dar dacă observați, dintre toate este singurul film pentru orice vârstă. E amuzant, incitant, isteț, are o grămadă de suflet și patos, este colorat, dar nu kitchios, este surprinzător de sincer și nu o dă în patetisme clișeistice, ci își permite să ofere o viziune a lumii ceva mai aproape de realitate.

Iar apoi, funcționează bine și ca film cu supereroi, nu numai folosind abilitățile personajelor în moduri inventive în scenele de acțiune sau deconstruind cu umor câteva mărci ale genului, dar și pe nivel tematic, punând problema puterii și a responsabilității celor care o dețin, a uzului și abuzului unei poziții privilegiate în societate.

Robocop

Ăsta-i un film ciudat. iar fără nebunul de Verhoven la cârmă și fără Weller în rolul principal nu știu dacă ar fi fost altceva decât o altă simplă piatră pe drumul către îndobitocire a cinematografului american care a tot început să se paveze de prin anii 70. Oricum este mult mai inteligent și relevant decât ar avea voie să fie orice film cu tag-lineul: ”Part Man. Part Machine. All Cop.

Este un film care ar fi putut foarte ușor să devieze în genul de film despre un dubios invincibil cu porniri fascitoide care omoară tipi fără discernământ sau remușcare în numele ”legii” sau ”răzbunării” în timp ce aruncă glumițe tâmpite. Practic RoboCop 2 sau Judge Dredd. Și chiar dacă are din elementele astea, nu-i doar atât, fiind foarte conștient de ele, mergând chiar până a le deconstrui și critica. Totul prin cadre și cadre de glorioase punguțe care împroașcă sânge peste tot când pocnesc.

Super

Până într-un punct Super mi-a plăcut foarte mult. Îmi este puțin frică să folosesc niște cuvinte prea încărcate pentru a descrie un film care conține, printre multe altele, o scenă în care un haiduc citadin sparge foarte grafic capul unui individ care se bagă în față în coada de la cinema, dar cred că le-ar merita. Pentru că până într-un punct este un film bun care cu tot umorul scârbos și violența aferentă reușește să creioneze o psihologie de personaj destul de complexă și să captureze criza morală și existențială în care se găsește societatea occidentală.

Prinde perfect modul cum toate poveștile clasice despre bine și rău sunt doar niște fantezii vulgare în căutarea puterii și demontează încetul cu încetul, cu un umor isteric, tot machismul vigilantului. Însă forța filmului stă tocmai în faptul că lumea este într-adevăr coruptă și rănită, că are într-adevăr nevoie de salvare, fie ea divină sau umană, iar poteca pe care pornește personajul lui Riann Wilson, cu toate că este nebunească, are un sens pervers.

Însă personajul lui Ellen Paige reușește să crape, să știrbească un film puternic, un soi de Taxi Driver făcut să castreze egoul și fanteziile geekilor. De fapt nu tot personajul, căci caracterul ei maniacal și dereglat este încă un cui extrem de ascuțit bătut cu furie în sicriul pe care Gunn îl creează, dar modul cum îi este tratată sexualitatea este foarte problematic. Ceea ce ar fi putut să se tranforme în încă un comentariu perfect aruncat conceptului de supererou, reprimarea sexuală canalizată în violență, devine doar o scenă regresivă al cărei scop nu pare să fie altul decât împlinirea fanteziilor unui grup care pe drept nu ar trebui decât criticat.

Chiar și așa, Super se ridică pe picioare imediat și este un film care merită vizionat.

Mr. Freedom

Mr. Freedom este chintesența personajului american. Este un fost pungaș de oraș, arată când ca un cowboy, când ca un detectiv de noir, când ca un jucător de fotbal american sau ca un G.I. și tot timpul ca un supererou. Este încarnarea imperialismului Statelor Unite ale Americii manifestat când nu se poate prin violență și război atunci prin grobianism, ”smooth talk” anti-intelectual, șovinism și aproape orice alt ”ism” cu conotații negative poate exista.

William Klein a studiat pictura și a lucrat mult ca fotograf de modă. Filmul este construit din imagini puternice, uneori frumoase, aproape tot timpul evocative, însă nu închegate pe cât de bine se poate. Scenele tind să-i meargă un pic mai mult decât ar trebui, discursurile care pornesc magistral, de-a dreptul ilare rămân un pic prea mult pe ecran.

Mă întreb dacă ăsta-i ar fi și scopul. Dacă regizorul nu-și poate stăpâni repulsia pentru atitudinea Statelor Unite refuzând satirei maximul de satisfacție posibil, dacă astfel poate sugera mai mult urâțenia ”Americii”.

Zebraman

So, tipul care a făcut regizat Ichi The Killer a făcut un film oarecum pentru copii. Nu-i a bună, nu? Shinichi Ichikawa e un profesor de generală cam ratat și distras, nu că elevii sunt la rândul lor foarte entuziasmați de școală și mai ales de el, căsătorit cu o femeie care nu-l mai iubește, tatăl unei adolescente care se prostituează și al unui băiat abuzat periodic la școală. Singurul său prieten ajunge să fie un nou elev, un băiețel într-un scaun de rotile cu care împărtășește fascinația sa pentru un serial tokusatsu. În timpul ăsta orașul este pradă unui val de delincvență juvenilă, creștere a ratei criminalității și în el încep să aibă loc tot felul de evenimente bizare. Ichikawa ajunge să se îmbrace în costumul lui Zebraman, să facă o vreme, mai mult din greșeală, pe protectorul mascat al orașului, iar în final chiar capătă superputeri. Și se transformă într-o zebră zburătoare care trage cu raze lase din cap.

Parte portret al degradării familiei japoneze, de fapt cred că pur și simplu contemporane, puțin critică și puțin mângâiere aduse culturii otaku și parte tribut adus serialelor și filmelor tokusatsu Zebraman este ușor și amuzant, pe alocuri incitant, dar nu se sfiește să atingă subiecte mai profunde și reușește să o facă bine.

The Fury

The Fury este următorul film pe care DePalma l-a realizat după Carrie și poate sunt doar, dar mi se pare deosebit de amuzant cât de diferite pot fi filmele astea două, având totuși niște premise destul de similare la prima vedere.

În primul rând este adaptat după o carte, apoi unul dintre protagoniști este o adolescentă cu puteri psihice care se manifestă la trezirea emoțiilor puternice și are scene foarte violente. Dar nu, personajele din The Fury sunt spioni și copii de yuppies. Are vreo două fire narative care se caută și se îmbârligă. Pe primul se plimbă Peter Sandza, un agent CIA și tatăl unui fiu telekinetic, victimă unui atac terorist înscenat de colegul și bunul său prieten Chilldress. Celălalt este urmărit de Gillian, puștoaica cu puteri telepatice și telekinetice, care se înscrie la o școală pentru copii cu daruri supranaturale.

Mi se pare că The Fury este matrița din care s-au turnat filmele cu supereroi în ultima vreme. Sau un prototip. Partea cu Gillian se reflectă în filmele cu eroi mai tineri, majoritatea având probleme familiale, chiar un părinte lipsă, a căror viață este schimbată brusc, chiar traumatic de apariția unor abilități spectaculoase. Iar din cea cu Peter pornesc filmele cu eroi mai bătrâni, a căror viață normală a fost întreruptă de un eveniment violent, chiar o trădare și pornesc într-o crucidată căutând să-și răzbune ceea ce le-a fost răpit și răscumpere ceea ce a mai rămas.

Oh, și capul cuiva explodează din interior.

Chronicle

Cred că asta-i probabil cea mai bună adaptare în film artistic occidental a lui Akira pe care am putea-o căpăta vreodată. Și nici măcar nu știam că o așteptăm. Pe Chronicle parcă stă scris film prost. Film indie de gen și încă dintr-un gen care ar necesita efecte speciale multe. Ba chiar film indie cu supereroi. E filmat în stilul ăla pseudo-documentar făcut în casă. E film american cu liceeni. Și totuși…

Dialogul și acțiunile puștanilor ating zona aia incredibil de greu de atins când par chiar autentici fără a fi enervanți pentru că în ciuda caracterului lor adolescentin, a afectărilor în comportament și vorbire, în răutățile de care sunt capabili în final sunt totuși oameni, au dorințe și aspirații și un gram de empatie. Stilul este în principiu motivat narativ și tematic, iar abilitățile căpătate de Andrew permit joc camerei atunci când povestea cere asta. De asemenea maschează calitatea slabă a efectelor speciale, permițându-și astfel să le folosească fără să deranjeze.

Iar până la urmă este un film fain, care își folosește la maximum resursele, care preia câteva din motivele filmului și benzii cu supereroi pentru a vorbi despre izolarea și chiar nedreptățile suferite de unii dintre tinerii din actuala generație, fără a fi în vreun fel siropos și prețios. De asemenea este unul dintre puținele filme americane care își permite să menționeze asalturile cu arma din școli, făcând niște aluzii la Natural Selector.

The Matrix

Are personaje cu o estetică puternică și distinctă? Dap. Nu doar atât, dar moralitatea personajelor este codificată prin ea. Are personaje cu superputeri? Iarăși da. Mediu citadin? O ho ho! Și dacă vrei mai multe, nu numai că la designul lumii a lucrat Geoff Darrow, artist de benzi desenate, dar chiar frații Wachowski sunt realizatori de așa ceva. Nu chiar cu supereroi, dar destul de aproape.

No, ce pot spune despre The Matrix? Este filmul care a arătat unei generații întregi analogia peșterii introducând o grămadă de puștani în filosofie și ciberpunk, atrăgându-i cu efecte speciale revoluționare și arte marțiale, dar ale cărui continuări le-au sfâșiat inimile aruncând tot ce era interesant în schimbul a și mai multe efecte speciale care n-au mai părut atât de revoluționare și arte marțiale care n-au mai părut atrenante, pur și simplu din cauza uzurii excesive.

Toxic Avenger

Toată lumea trebuie să vadă măcar un film de la Troma. Cred că nu ești om întreg dacă nu o faci. Au ceva special filmele alea. Și trebuie să vezi mai multe. Să vezi scene cum se repetă din film în film ca niște referenuri dubioase. Efecte speciale refolosite ca niște motive obscure. Nu vei fi același om. Și mă îndoiesc că te vei mai ridica de la finalul lui Looper spunând că ”Ăsta a fost cel mai prost film pe care l-am văzut în viața mea!”. Efectiv nu vei mai avea voie.

Melvin este un roșcovan slăbănog și nu prea inteligent care lucrează ca om de serviciu la o sală de fitness din Tromaville, o suburbie a New York-ului unde toate deșeurile toxice și nucleare sunt deversate. Nu doar solul și aerul orășelului sunt poluate, cât și fibra morală a locuitorilor, aproape toți de la primar la micuța băbuță de vis-a-vis ascunzând vicii și pasiuni macabre. Melvin cade victimă unor asemenea clienți ai sălii unde lucrează, ajungând în urma unei glume făcute pe seama sa într-un butoi cu deșeuri toxice. Este astfel deformat și ars chimic, dar și transformat într-un uriaș musculos. Care se preumblă prin oraș într-un costum de balerină.

Toxic Avenger e poate unul dintre cele mai… bune… filme de la Trome. Cel mai bun fiind de departe Tromeo and Juliet. Este grețos. Este vulgar. Este obscen. Și prima jumătate este absolut glorioasă în violența gratuită și umorul cretin, știind perfect ceea ce este, ceea ce poate să fie și cum să canalizeze puțin din propriul ridicol asupra societății americane și a industriei sale de film.

Articol scris de Alin Răuțoiu.

Alin Răuțoiu este unul dintre autorii de pe WebComics, unde scrie despre BD-uri și despre cultura lor. Îl mai puteți urmări și pe Tumblr.


Articol scris de