Cele mai bune filme făcute după benzi desenate (I)

Văzând în ultimul timp atâtea filme care se bazează pe benzi desenate (sau comics-uri, cum le spun americanii) m-am gândit să fac un top al celor mai bune filme din toate timpurile făcute după benzi desenate. Iar pentru acest lucru am apelat la Alin Rauțoiu, care scrie de ceva vreme pe WebComics și care e expert în lucruri din astea.

Astăzi aflăm de la Alin care sunt filmele de pe locurile 6 – 10, urmând ca mâine să le descoperim pe cele mai bune cinci filme. Așadar, să-i dau cuvântul…

6. Persepolis (2007)

Sursa: Romanul grafic și autobiografic cu același nume al lui Marjane Satrapi care descrie copilăria autoarei pe fondul revoluției islamice, adolescența ei în Vienna, iar apoi ușoara ei disidență întoarsă în Iran, studenția și încercările de a-și întemeia o familie, încheindu-se cu plecarea ei din țară pentru a nu fi ținta atacurilor politice. Este o operă importantă și puternică cu un mesaj universal.

Filmul: Regizat de Satrapi și Vincent Paronnaud, urmărește acțiunea benzii, utilizează un stil de animație inspirat din cel al romanului grafic, dar care pare ceva mai detaliat, mai ales din cauza fundalurilor mai bine definite. Oricum, personajele desenate simplu, clar, sunt foarte fluide, mișcăriile și expresiile cursive sunt plăcute, iar scenele deseori stilizate complementează acțiunea și fac multele scene de dialog cu adevărat antrenante vizuale.

Având structura unui bildungsroman reușește să informeze publicul despre o serie de evenimente importante ale istoriei recente plasându-le într-o notă personală, actele lui Khomeni și penetrarea tot mai puternică a fanatismului islamic fiind suprapuse peste visele, asiprațiile și experiențele lui Marjane.

În ciuda genului ales, ori a stilului, sau poate chiar mulțumită lor, Persepolis poate nu este cea mai obiectivă sursă de informare, însă prin poezia cu care este conceput și personajele prezentate te atinge, te sensibilizează în timp ce-și spune foarte bine povestea.

7. Batman Begins (2005)

Sursa: Cea mai multă inspirație pare să vină din Batman: Year One de Frank Miller și David Mazzuchelli, destule elemente sunt preluate din alte povești, iar multe sunt originale. În orice caz, modul cum totul este îmbinat și prezentat nu-i prea puțin influențat de BDuri.

Filmul: Când foarte multe filme după benzi desenate, dar mai ales cu supereroi și-au propus să aducă banda desena pe marele ecran au ales să liciteze pe elementul estetic. Mai mult decât efectele speciale, chiar o îmbrățișare a materialului. Fie că vorbim despre goticul urban al filmelor lui Burton, ori de campul celor ale lui Schumacher, de costumele pestrițe și baroce din Flash Gordon, alb-negrul în clar-obscur al lui Sin City ori montajele din Hulkul lui Ang Lee, adaptările după benzi desenate par să încerce să-și scoată în evidență originea și poate să se păstreze la o anumită distanță de restul mediului filmic. În orice caz, să stoarcă tot ce pot din decor și garderobă. Cele ale lui Nolan, în schimb, acceptă convențiile cinematografului, își păstrează costumele cât mai departe de lumina reflectoarelor, ba chiar le oferă o natură improvizată, iar asta poate le conferă realismul deseori lăudat.

Ele nu sunt nici realiste, nici realistice. Realismul este un termen ce-i un adevărat teren minat. Dar, în orice caz, este un film de gen, ba chiar mai mult, un film de gen în care personajul principal umblă îmbrăcat în liliac, însă de aceea se apropie mult mai mult de autenticitate decât eforturile precedente. Îmi place atenția acordată costumului și a diferitelor instrumente pentru înfruntat criminali.

Scenele de luptă sunt filmate oribil, cu o cameră care parcă nu știe unde să privească, iar dialogul ca în toate filmele lui Nolan constă de cele mai multe ori din deșertări de informație foarte transparente, care nici măcar nu oferă elementul psihologic promis. Deci nu-i un film perfect.

Ceea ce-l face totuși un film foarte mișto este densitate tematică. Batman Begins este o poveste despre frică, iar lucrul acesta se vede de la cinematografia inspirată de filmele horror, la conflictul intern al protagonistului, la natura antagonistului, la modul cum Batman alege să lupte împotriva crimei. Să spunem că este o analiză a temerii este un pic cam mult, însă rareori un film de la Hollywood își propune să fie despre ceva și încearcă asta de la nivelul formalistic la cel narativ, pe diferite straturi.

8. Akira (1988)

Sursa: O bandă desenată japoneză, manga, în șase volume de Katsuhiro Otomo și asistenții săi anonimi. Spune povestea unui grup de tineri revoluționari care ajung să lupte împotriva unui guvern incompetent și intolerant în timp ce sunt supuși diferitelor conflicte interne și încearcă să afle ce sau cine este eponimul Akira. Povestea este vastă, cu diferite fire narative, fără vreun protagonist central și pune bazele pentru multe dintre esteticile și clișeele artei, literaturii și filmului ciberpunk.

Filmul: Este o adaptare prea apropiată de original pentru binele său. Nu atât formal și vizual, căci manga este oricum deosebit de cinematică, cât narativ, refuzând să schimbe prea multe lucruri până este prea târziu, alegând să taie în schimb, ajunge spre final o masă de confuzie ce lasă un gust amărui. Aș zice că nu a ajutat nici faptul că povestea încă nu s-a încheiat, dar atât banda desenată cât și filmul sunt realizate de același om.

Formatul original de serial a permis poveștii și conflictului să se dezvolte pe multiple planuri, traseul personajelor fiind mai lung, mai verosimil și în final complet. Alegând să condenseze cele mai bine de două mii de pagini în puțin mai mult de două ore de film prin decupare și triere, nu prin modificare, sunt persoanaje care pot părea de prisos, altele care parcă apar din senin, idei care nu sunt destul exploatate. Prima jumătate nu suferă foarte mult, totuși.

Acestea fiind spuse, animația este din punct de vedere tehnic fantastică. Personajele, deși detaliate, se mișcă cu o fluiditate care întrece unele dintre cele mai bune efoturi ale lui Disney, modelele chiar joacă, nu doar își mișcă buzele oarecum sincron cu sunetul, sunt secvențe de un oniric spectaculos, iar lumea în care habitează nu numai că este construită în detaliu, dar are destule părți în mișcare, iar personajele o modifică destul de mult prin acțiunile lor încât să pară veridică.

Aspectul metropolitan, puternic tehnologizat, iar temele printre care se numără conflictul dintre generații, delincvența juvenilă și decadența civilizației, cu ceva probleme ridicate asupra originii speciei umane, oricât de puțin explorate ar fi, scot în evidență filmul în fața basmelor de la Disney, a exceselor destul de juvenile ale lui Bakshi, ori a maniheismului natură/tehnologie al lui Miyazaky, arătând o lucrare imperfectă narativ, dar actuală și importantă.

Akira este un film despre adolescență, chiar simbolizând această perioadă prin stângăciile sale, dar și ambiția sa, este unul impresionant prin atenția acordată părții tehnice și chiar distractiv pentru un privitor foarte atent ori familiar cu materialul sursă. Sau chiar nepăsător și numai dornic să se cufunde în lumea creată de film.

9. Road to Perdition (2002)

Sursa: Un roman grafic realizat în 1998 de Max Allan Collins și Richard Piers Rayner publicat de DC Comics prin Paradox Press. Fiind o ușoară transplantare a lui Lone Wolf and Cub în Midwestul nord-american al anilor 30, banda reușește să fie o poveste cu gangsteri care iese puțin din tiparele clasice, încearcă să trateze efectele Prohibiției ori ale Marii Recesiuni, dar și aspecte mai personale precum relațiile paterne ori problema păcatului. Din nefericire, creatorii au luat prea ad-literam termenul de roman grafic, partea artistică fiind puternic segregată de cea textuală, rezultatul fiind mai mult un roman suprapus peste un story-board. Motiv pentru care nu ar trebui să ne mire că Max Allan Collins a purces în a scrie o serie de cărți ce continuă acțiunea benzii, iar Road to Perdition a fost adaptat într-un film cu același nume.

Filmul: Regizat de Sam Mendes (American Beauty) cu o distribuție ce-i cuprinde pe Tom Hanks, Jude Law, Paul Newman și Daniel Craig este o adaptare nu numai fidelă, dar care reușește să îmbunătățească materialul sursă. Cu excepția unor schimbări minore de nume sau scenariu, care reușesc să dramatizeze povestea, firul narativ central este păstrat până aproape de final, multe dintre scenele din prima jumătate fiind scoase parcă de pe hârtie. Temele religioase, destul de forțate în versiunea originală, sunt condensate în câteva schimburi de replici, motivul central devenind moartea simbolizată de apă în diferitele ei forme. Relațiile dintre părinți și copii, în special pe linia masculină, sunt explorate în detaliu, mai ales în raport cu ideea de onoare și datorie.

Este filmat curat, echilibrat, cu cadre interesante, uneori cu ușoare stilizări de dragul dramei și a atmosferei. Mi-a plăcut utilizarea sunetului diegetic în anticiparea unor scene de acțiune. Nu știu dacă e din cauză că Tom Hanks nu este actorul tipic pentru așa ceva, dar scenele cu schimburi de focuri sunt alerte, bruște și nu deosebit de catarhice, rezultatul rareori ridicându-se la înălțimea acumulării de tensiune ce precede brutalitate; astfel încordarea acumulându-se nu numai pe umerii personajelor ce o produc, dar și a publicului. Ceea ce oferă o dimensiune în plus filmului și poate o doză de realism, chiar dacă, paradoxal, la prima vedere, actorul ar putea să nu pară credibil în rol.

Poate este tributar filmelor lui Coppola, Scorsese și Leone, fără a contribui masiv la cultura cinematografică, însă este unul dintre cele mai bune filme din acest gen din anii 2000 și poate o bună parte a anilor 90.

10. The Crow (1994)

Sursa: O bandă desenată de James O’Barr pe la sfârșitul anilor 80, influențată de cele mai întunecate aspecte ale culturii goth. David este un anti-erou masochist, ridicat din mormânt cu unicul scop de a răzbuna crima iubitei sale. Când nu vânează și omoară criminali, se taie și deplânge pierderea lui Shelly. Sincer n-am citit foarte mult din bandă. Stă pe undeva pe sub biroul meu. E un produs al timpului și al culturii în care a fost creată, greu de pătruns de cineva din afara ei.

Filmul: Primește o structură mai clasică, cu tot cu cele trei acte, cu un antagonist central și elementul masochist puternic subminat, devenind o poveste cu ”vigilantes” ceva mai clasică, în care un protagonist, fie el și supranatural, ia legea în propriile mâini, când poliția e fie coruptă, fie incapabilă să facă față valului de crimă și decadență.

Ceea ce fascinează este însă stilul în care e filmat. Camera vioaie se plimbă prin decorurile morbide și corupte prezentându-le în unghiuri ascuțite, cu tăieri rapide, reușind să construiască un oraș cât de cât coerent din câteva machete. Adăugând la asta machiajul și vestimentația personajului principal, dar mai ales muzica oferită de The Cure, Pantera, Rage Against the Machine, putem să-l vedem ca pe un videoclip muzical de lungmetraj.

Ceea ce dacă nu a influențat, în mod cert a anticipat și a deschis drumul pentru diferite filme după benzi desenate precum Sin City, Blade și cam întreaga cariera a lui Zack Snyder. De bine sau de rău.

Vezi și primele 5 cele mai bune filme realizate după benzi desenate.

12 comentarii la „Cele mai bune filme făcute după benzi desenate (I)”

  1. Foarte bun articolul tău! Merită citit cu siguranță. Din păcate eu n-am văzut unele din filme (Akira, Persepolis). Zic că și Superman a fost de asemenea de multe ori ecranizat, iar mie una mi-au plăcut atât filmele cât și serialele.

  2. Pingback: General: Amalgam | WEBCOMICS.ro

    1. No, Green Lantern nu apare pe listă. Nu l-am văzut, ce-i drept, dar nici nu mi-a părut impresionant din cele auzite și văzute despre el.

      Da, a fost un pic din intenție să scot la iveală niște filme care n-ar fi evident făcute după benzi desenate. M-a ajutat faptul că în general ele au fost cele mai bune.

    1. Care desen animat că-s multe?
      Mask of the Phantasm este destul de frumos, inspirat și el mult din Year One, dar nu-mi pare să iasă în evidență prin altceva decât prin faptul că e competent și nițel mai ”dark” decât te-ai așteptat din partea unui desen animat cu supereroi.

      Begins însă este un film destul de serios. Și nu din cauza tonului. Dacă cele mai multe astfel de filme se axau, și încă o fac, foarte mult pe spectacol, pe efecte speciale, pe costume, Batman Begins a încercat măcar să fie în primul rând un film și apoi unul cu supereroi. Problema principală nu a fost cum să-l facă pe Batman cool, ci cum să comunici prin limbajul filmului probleme propuse: teama în primul rând, iar ceva mai puțin problema identității și efectul orașului asupra unui individ. Nu a reușit chiar așa de bine, dar intenția, faptul că a pornit una dintre cele mai populare trilogii din ultimul deceniu și că este totuși un film bunicel, cred că îl fac să-și merite locul pe listă.

  3. Pingback: General: Amalgam

  4. Pingback: Cele mai bune filme făcute după benzi desenate (II) > Blog de Cinema

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *