Pentru un film cu buget substanţial, Her mai reuşeşte un lucru: să trateze serios o formă modernă de paranoia şi anume teama că oamenii îşi vor exporta tale quale viața în laptopuri, telefoane mobile, tablete etc, conectate toate la un iluzoriu provider universal de fericire. Pericolul imediat ar fi înstrăinarea de propriile corpuri și, prin extensie, de experienţa directă, imediată.
Dacă interogarea absurdistă a îndrăgostirii privite în general răzbate mai slab decît convenţionalele moralisme cu privire la cît de alienantă şi de infantilizantă e dependenţa de tehnologie, asta e din cauză că, din punct de vedere conceptual, filmul e mai mult emo-flou decît incisiv. Şi e pretty ca design, într-un mod nu foarte diferit de al gadget-urilor a căror influenţă o deplînge.
pentru un film atât de preocupat de definirea emoţiilor adevărate, Her e ineficient în a ţi le şi trezi, cu toată aplecarea lui spre melodramă şi glumiţe deştepte.
“Her” forteaza uneori audienta dand senzatia de claustrofobie, inchizandu-si si plimbandu-si personajele prin aceleasi locuri. Cu indrazneala, surprinde si panoramele unui oras luminos care sta neclintit in fata unor culori inchise creionate de locuitori.
Chiar dacă exprimarea artistică a lui Spike Jonze lasă de dorit în unele momente, Her este o experiență cinematografică care nu merită trecută cu vederea, poate cea mai inedită din ultimii ani.
Filmul este mai mult unul de atmosferă, iar dacă nu te va prinde în primele 20-30 de minute nu mai are rost să mergi mai departe. Ritmul este unul lent, fără prea multă acțiune, motiv pentru ca filmul ar putea părea plictisitor. Dar dacă te prinde vei descoperi o frumoasă poveste de dragoste, una atipică, o coloană sonoră excepțională și un joc actoricesc fără cusur.
Her este in antiteza cu filmul A.I. unde personajul central, o fiinta cu inteligenta si trup artificial, se chinuie sa inteleaga ce inseamna sa fii om. Aici Samantha tinteste spre mai mult, spre ce inseamna sa fii viu si sa traiesti, spre a intelege dupa ce criterii cataloghezi o emotie ca fiind reala sau nu.
Cel mai nou film al inventivului regizor este cea mai tristă poveste văzută în ultimul timp, o cutiuţă foarte frumos împachetată cu o bomboană prea amăruie în interior, dar pentru toţi, pe gustul tuturor. Filmul pe care trebuie să îl vezi, să îl savurezi, să îl asculţi.
“Her” este un amestec de frumos și amar, de tristețe și încântare, pe fundalul unei teme pe cât de posibile, pe atât de surprinzătoare.
Spike Jonze este, în ciuda faptului că nu are decât patru lungmetraje la activ, unul dintre cei mai buni cineaști din ziua de azi. Iar cel mai recent film al său, Her, confirmă acest lucru.
O poveste dureroasă și frumos prezentată, care se concentrează asupra dorinței noastre de afecțiune.
Ignoră finalul convenabil. Jonze este un vizionar, a cărui meditare lirică și plină de afecțiune asupra relațiilor din viitor atinge punctul sensibil al modului în care trăim în prezent.
Unul dintre cele mai antrenante și sincer provocatoare filme pe care le vei vedea anul acesta.
Acid, emoționant, provocator, este o încercare riscantă, cu o intrigă care pare mai mult un șiretlic, însă sfârșește prin a fi tulburătoare, stranie și un pic minunată.
Acesta este un film de care vei vrea să te apropii și să-l dezmierzi, despre un bărbat care, aproape ca oricine din viitorul apropiat, s-a retras, din preajma altor oameni, într-o lume populată numai de gadgeturi.
o lume uimitoare, provocatoare și romantică, în care să te pierzi.
Premisa satirică și curajoasă a lui Jonze despre o nouă lume este, fără îndoială, inteligentă, însă, în același timp, un pic lipsită de emoție.
Filmul este fascinant de sincer și emoționant prin felul în care abordează singurătatea și dorința de a trece peste acest sentiment, în plus, pune întrebarea relevantă dacă tehnologia ajută la mărirea distanței dintre oameni sau ajută la scurtarea acesteia, sau ambele variante.
Nu e nevoie să o mai spun, filmul este pe jumătate îndrăgostit de singurătatea pe care o investighează.
Jonze dezvoltă o idee cu o pasiune sinceră.
Fără îndoială, există suferință aici, la fel ca în mai toate filmele sale, dar există și vindecare, ceea ce este un lucru nou.
Povestea demonstrează o asemenea empatie pentru personajele sale și respect pentru emoțiile lor încât, pentru nicio clipă, nu există riscul ca filmul să se transforme într-un spectacol banal cu final fericit
Este încântător și atent cu fricile noastre, cu măștile și cu modul în care ne înstrăinăm singuri.