De regulă, când vorbeşti despre filmele româneşti, vorbeşti despre poveşti sumbre, despre teme grave, despre personaje complexe, cărora, mai devreme sau mai târziu, viaţa le va râde în faţă.
Nu spun că acesta este un mod greşit de a aborda un film. Mai ales dacă filmul este bine realizat. Însă, cinematograful este, în primul rând, un loc unde oamenii vin pentru o scurtă evadare din realitatea cotidiană, aici, publicul vine să se simtă bine. Iar dacă tu îi prezinţi timp de trei ore un tip ce se plimbă de colo-colo şi care mai apoi ucide nişte oameni, după care se predă poliţiei, nu prea ai şanse mari să distrezi publicul.
O industrie cinematografică sănătoasă nu înseamnă numai filme care vizează premiile celor mai renumite festivaluri din lume, ci înseamnă, în principal, cât mai multe filme mediocre, care să satisfacă nevoia de divertisment a publicului larg.
Iar cele trei scurtmetraje, pe care MediaPro le-a grupat sub numele Hot Shorts pentru a le distribui în cinematografe, reprezintă acea direcţie spre care mi-ar plăcea să văd tot mai mulţi tineri regizori români că se îndreaptă.
Evident că niciunul dintre cele trei scurtmetraje nu este perfect. Cristina Jacob n-a reuşit să mă facă să intru în poveste, am fost tot timpul un spectator care privea de pe margine întregul spectacol, însă a reuşit să mă facă să râd.
Bogdan Mirică a ales-o neinspirat pe soţia eroului principal, distrugând orice urmă de autenticitate ar fi putut avea filmul său. De altfel, şi titlul ales, Bora Bora, dovedeşte încă o dată lipsa de inspiraţie a lui Mirică.
Chiar şi Tatăl meu e cel mai tare, al lui Radu Potcoavă, care mi s-a părut cel mai complet dintre cele trei, are „minusurile” sale, pare făcut în grabă şi povestea este una destul de simplistă.
Însă, mi-ar plăcea să-i văd pe oricare dintre aceşti trei regizori făcând un film de lungmetraj.
Mi-ar plăcea s-o văd pe Cristina Jacob făcând o comedie românească bună, care să aducă publicul în cinematografe, dar mi-e teamă să nu iasă ceva de genul lui Naşa, o altă producţie MediaPro, apărută anul trecut.
Mi-ar plăcea să-l văd pe Bogdan Mirică făcând un thriller poliţist psihologic în cel mai pur stil american.
Iar de la Radu Potcoavă m-aştept la un film de acţiune românesc, care să dea naştere unor personaje şi replici memorabile, care să creeze acel tip de erou „bigger than life” pe care publicul îl adoră şi care-i face pe oameni să revină în sălile de cinema de fiecare dată, chiar dacă ştiu de la început cum se va sfârşi filmul.
”De regulă, când vorbeşti despre filmele româneşti, vorbeşti despre poveşti sumbre, despre teme grave, despre personaje complexe, cărora, mai devreme sau mai târziu, viaţa le va râde în faţă.”
Asta în principiu dacă fie nu ai văzut filme românești fie nu înțelegi umorul atunci când nu ți-e telegrafiat.
Amu, poate că-ntradevăr sunt comedii româneşti bune pe care nu le-am văzut. Poţi să-mi dai exemplu de câteva făcute după 2000?
Primele care-mi săriră în cap sunt Le Concerte și La source des femmes regizate de Radu Mihăileanu, dar mă gândesc că nu-s considerate chiar filme românești alea. Amintiri din Epoca de Aur ar fi alta.
Dar ce zic eu e că astea sunt filme ceva mai complete și mai complexe(în princiu din cauza bugetului; art through adversity cum ar veni) care nu prea pot fi încadrate în paradigme clare de filme de acțiune, polițiste, drame, comedii, mai ales nu cum sunt definite genurile astea prin filmul mainstream nord-american.
Polițist, Adjectiv, de exemplu, este filmat cenușiu, dar nu văd cum ai putea să-i aplici eticheta de drama greoaie, sumbră, ținând cont de premiza aproape absurdă, de interpretarea clișeelor filmului de gen american prin prisma filmografiei românești, prin climaxul ce constă în căutarea unui cuvânt în dicționar.
Nu le-am văzut pe celelalte, dar am văzut Poliţist, adj. Iar Porumboiu ridică aici plictisul la rang de artă. Nu aşa se face un film de gen, pentru public. Nu-i prezinţi minute întregi doi oameni ce sorb din farfurie. Nu lungeşti o poveste de scurtmetraj doar pentru că vrei să faci un film de lungmetraj.
Singurul lucru bun din tot filmul a fost discursul lui Vlad Ivanov de la final.
Oi fi eu stricat atunci din moment ce mi-a plăcut. N-am zis că ar fi film de gen. Din contra. Iar dacă te aștepți să facă ceea ce face un film de gen evident că vei fi dezamăgit.