0
31 iulie 2012
 
 

Întrebările Blog de Cinema > Mai este nevoie de critică de film?


În urmă cu câteva săptămâni, în timpul unui discurs ținut la Comic-Con (un eveniment cinematografic care are loc anual în San Diego), Kevin Smith a susținut ideea inutilității criticilor de film și a faptului că în loc de a vorbi/de a critica, aceștia ar face bine să creeze ceva; afirmând că faptele, și nu vorbele, contează (discursul lui Kevin Smith îl puteți vedea mai jos).

La noi, în România, critica de film este de mult timp într-un con de umbră. Revistele de specialitate au dispărut. Dacă în urmă cu câțiva ani încă mai existau reviste precum Re:publik sau Ghidul de filme HBO, în prezent, singura publicație care mai ia în serios critica de film este FilmMenu, o revistă de cinema realizată în proporţie de 90 la sută de studenţi ai facultăţii de film din cadrul Universității Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti. Dar principalul dezavantaj al acesteia îl reprezintă distribuția.

În mod ironic, în ultimii ani, calitatea filmelor din România a crescut, regizorii români numărându-se printre obișnuiții festivalurilor de film din întreaga lume (Cristian Mungiu câștigând chiar un Palm d’Or în 2007, pentru 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile), însă presa de specialitate a dispărut. Ceea ce ne face să ne întrebăm: mai este nevoie de critică de film?

Le-am adresat această întrebare câtorva (foști) critici de film și câtorva bloggeri și, începând de azi, publicăm răspunsurile lor.

Codruța Crețulescu este destul de pesimistă și spune că în România nu mai este nevoie de critică de film de vreo 10 ani. Sau, poate, este doar realistă.

„Pe hârtie”, în România, de critică de film nu mai este nevoie de vreo 10 ani, de când numărul de spectatori s-a redus progresiv și drastic – pentru cine faci cronică? – iar cei rămași, încă, cu pofta de a merge la cinema, nu văd filmele recomandate de critici ci, din contră, pe cele ignorate sau huiduite de aceștia din urmă. Constant, filmele de calitate, selecționate / premiate în festivaluri, fac maxim 1000 de spectatori (dacă au noroc).

Spre deosebire de Franța, Anglia sau Statele Unite, unde criticii de film sunt formatori de opinie și cronicile lor sunt așteptate cu la fel de multă nerăbdare ca filmele înseși, criticii de la noi au intrat într-un soi de con de umbră – cu excepția lui Andrei Gorzo, care face strict critică de film și o face săptămânal, restul fie s-au reprofilat în organizatori de festivaluri (Mihai Chirilov, Andrei Crețulescu, Laurențiu Brătan), fie au rămas – prin închiderea ziarelor la care lucrau – fără spațiul atât de vital exprimării (Magda Mihăilescu, Cristina Corciovescu), fie și-au extins aria de lucru la interviuri și corespondență festivalieră, devenind mai degrabă jurnaliști de cinema (Iulia Blaga, Alexandra Olivotto).

O altă problemă o reprezintă apariția „criticilor” de blog – odată cu explozia internautică, ce a echivalat cu îmbrățișarea motto-ului „oricine se pricepe la orice”, au apărut zeci de formatori de opinie într-ale cinema-ului. Dintre aceștia, foarte puțini au cunoștințe de istoria cinema-ului sau au văzut suficiente filme (din toate epocile) cât să poată emite o judecată bine argumentată. Sunt cazuri precum Alin Ludu Dumbravă sau Cristi Mărculescu care au trecut la scriitura de blog, dar au renunțat la exclusivitatea cinematografică.
De asemenea, mai sunt câțiva care se ascund în spatele pseudonimelor (cinesseur) și care, fără doar și poate, s-ar fi descurcat de minune și la lumina paginii de ziar sau revistă. N-a fost să fie…

Mai jos este discursul lui Kevin Smith amintit la începutul acestui articol. Iar mâine vom reveni cu răspunsurile Florentinei Ciuvercă și al Adinei Chițu.


Articol scris de