Kyra Kyralina (2014)

Piţa nu ştie deloc să povestească. Iar atunci cînd, după o proiecţie în avanpremieră, vorbeşte despre cum îi place lui să se joace cu spaţiul şi timpul, nu e vorba acolo decît despre faptul că incompetenţa lui, sursă de permanente fracturi în poveste, îşi caută încă o dată un alibi în instabilitatea diegetică legitimată în anii ’60 de Alain Resnais şi de alţi modernişti europeni

Artificial, schematic, repetitiv, fără adâncime. Aşa este filmul, la fel şi fondul sonor creat de Adrian Enescu (culmea, altă persoană din industrie pe care o admin profesional)

Deci din păcate Kyra Kyralina, cu igrecurile ei cu tot este cam kk. Ratat la modul indiscutabil încă din concepție și insalvabil.

Filmul lui Dan Piţa ne aduce în atenţie, aşadar, o operă clasică, insuficient cunoscută la noi, şi o face în mod onorabil, recreând o lume apusă.

Banuiala mea e ca un actor bun poate juca rau, daca e rau gestionat, pe cand un regizor bun nu poate regiza decat bine sau deloc.
Am iesit trist din sala.

Nimeni nu știe să facă film de epocă în România (poate Jude și Puiu mă vor contrazice), și mai e și scump pe deasupra, dar CNC-ul găsește totuși bani să finanțeze astfel de proiecte vanitoase și goale pe dinăuntru

“Kyra Kyralina”… nu stiu cum, nu stiu de ce dar vroiam sa fie un film bun. Socoteala mea de-acasa cu ce s-a intamplat aseara la Cinema Elvira Popescu mi-a demonstrat inca odata ca aroganta si neputinta merg brat la brat si dintr-o poveste superba s-a ales praful.

Adaptare a celebrei nuvele a lui Panait Istrati, „Kyra Kyralina” este reconfirmarea epuizării ca regizor a lui Dan Piţa, în pofida insistenţei sale de a dovedi contrariul. Un film livresc, fără suflu şi departe de a reda pasiunile ucigătoare care domină povestea din sursa literară de inspiraţie.