Mărturisiri > Oleg Novkovic, despre O lume albă, albă

Într-o săptămână în care se lansează în România două blockbustere hollywood-iene, care probabil vor capta atenția majorității publicului, Transilvania Film aduce în cinematografe filmul lui Oleg Novkovic, O lume albă, albă/Beli, beli svet.

Poate că nu se vorbește despre el la fel de mult ca despre Super 8-ul lui J.J. Abrams sau ca despre Green Lantern-ul cu Ryan Reynolds, însă Beli, beli svet a obținut anul trecut, la Festivalul de la Locarno, Premiul pentru cea mai bună actriță – Jasna Duricic, dar și Mențiunea specială la Festivalul Mar del Plata.

Regizorul sârb Oleg Novkovic își descrie filmul astfel:

Am vrut să explorez o tragedie modernă, o poveste despre fatalitate, păcat, destin și sacrificiu. Este povestea unui bărbat care comite cea mai îngrozitoare crimă fără a o ști, la fel ca Regele Oedip. Este povestea unei Mame care își vede iubitul îndrăgostindu-se de versiunea ei mai tânără, propria ei fiică. Este povestea Electrei, care vrea să se răzbune pentru crima și egoismul mamei. Aceste tragedii încă mai au loc, nu doar între regi și regine, ci şi printre noi.

Lucrul cel mai îngrozitor și aproape de neconceput este că destinele noastre sunt aceleași acum ca și cu mult timp în urmă, aceleași lucruri se întâmplă iar și iar și ajungem să realizăm că intențiile și dorințele noastre nu coincid cu evenimentele din viața noastră. Că facem lucruri fără să fim în stare măcar să ne imaginăm consecințele faptelor noastre. E un lucru înspăimântător.

Beli, beli svet/O lume albă, albă a fost filmat în orașul sârb Bor, despre care Novkovic nu prea are cuvinte de laudă:

Pentru mine, Bor este un loc fascinant. Se află în sud-estul Serbiei și este înconjurat de un peisaj minunat, de pădure, un lac mare, seamănă cu cea mai frumoasă stațiune. Chiar există una în apropiere. Dar nu ai merge niciodată să-ți petreci vara acolo. Fiindcă totul e poluat: apa, aerul, pământul, contaminate, otrăvite pentru mulți ani de-acum încolo.

Bor a fost cea mai mare mină de cupru din această parte a Europei, un simbol al al prosperității industriale. Acum e un oraș pe moarte. Mina funcționează doar parțial și înăbușă orice formă de viață din jurul său cu nori enormi de fum caustic. Simbol al prosperității industriale, a ajuns un oraș contaminat pe punctul distrugerii, plin de droguri și cu oameni care trăiesc la marginea existenței, fără slujbe și fără aer respirabil.

Este o realitate devastatoare, dar pentru mine este și un simbol al viitorului post-industrial, același peste tot, în Rusia, în America, în China sau în Serbia. Un monument murdar al vremurilor care au trecut. Și nimeni nu știe ce să facă cu aceste complexe industriale enorme, cu acești oameni rămași fără speranță și fără refugiu.

De asemenea, Oleg Novkovic a dorit să acorde o importanță foarte mare muzicii în film. Iar actorii sunt, în general, actori proveniți din lumea teatrului.

Muzica este o parte esențială a filmului. Numeam acest film „Tangoul balcanic”, datorită ritmului de tango pe care compozitorul nostru, Boris Kovac, l-a combinat cu melodii balcanice autentice și chiar cu romanțe ungurești. Dar nu este un tango, seamănă mai mult cu o operă deoarece cântecul vine direct din acțiune, este un fel de monolog lung… sau, în final, un cor grecesc.

Interpretarea este minimalistă, aproape fără lumini, fără machiaj, foarte realistic. Și apoi combini asta cu cântatul, ceea ce e foarte delicat, cântecul care iese direct din acea scenă „neprelucrată”. Niciunul din noi nu știa dacă va funcționa sau nu. Deoarece cântecul este un element stilizat, te poate scoate din scenă, poate opri totul – dar nu a făcut-o. Cred că a fost așa mai ales fiindcă actorii au avut talentul de a transforma cântatul într-o continuare firească a scenei, ca text, nu ca melodie. A fost captivant să fiu martor la felul în care scenele se transformau cu naturalețe în muzică. Asta am încercat să realizăm: interpretare fără interpretare, cântat fără cântat. Nu știu dacă se înțelege când o spun așa, dar asta e de fapt.

Director de imagine este Miladin Colakovic, un colaborator fidel al lui Oleg Novkovic, care-l caracterizează astfel:

Pentru mine, este un operator extraordinar și mult mai mult decât atât, este un pictor. Îl strig Hopper (Edward Hopper), fiindcă poate să redea momentul, atmosfera din lumină și pericolul din umbre. Am vrut să ating un fel de hiper-realism. N-am avut aproape deloc decoruri. Totul a fost făcut într-un cadru cât mai „natural” – apartament real, clădire real și foarte puține ajustări.

Și am vrut cadre largi cu Bor, foarte largi, astfel încât oamenii și actorii aproape că se pierd uneori în cadru. Apoi am vrut chipuri, prim-planuri cu actorii, dar și cu oameni adevărați de pe stradă. Am vrut ca uneori actorii să se piardă în viața adevărată de pe stradă.

Și în final, Oleg Novkovic vorbește despre publicul filmului său:

Dacă filmul e o săgeată, atunci care e ținta. Nu?

Păi, femeile. Femeile sunt ținta. Pentru că e o poveste mare. Femeile iubesc poveștile. Pentru că e o poveste tragică. Iar femeilor le place să plângă. E catartic. Așa că aș zice cherchez la femme.

Dar este, în același timp, un film despre Orișicine, fiindcă nu are eroi și țintește la Orișicine. Este o poveste de când lumea, lupta unui om cu propriul destin, cu el însuși, cu împrejurările.

Și este o poveste universală, potrivită pentru orice om – cu excepția poate a tinerilor sub 18 ani, deoarece poveștile serioase pot tulbura. Copiii nu ar trebui să cunoască realitatea prea devreme, ca în povestea noastră. Cred că filmul ar trebui să primească ratingul N15.

O lume albă, albă / evaluat N17… sună potrivit, când te gândești la lumea în care trăim astăzi, de multe ori atât de perturbatoare, încât copiii nu ar trebui să aibă acces la ea. Nerecomandată minorilor. Sună aproape ca o metaforă… sau ceva în genul… Milena ar ști cum să o spună mai bine. Ea e experta în figuri de stil. Eu sunt doar un regizor… Un documentarist, dacă vreți…