Ei bine, nu 3-D-ul, IMAX-ul și nici mai multe zeci de frame-uri pe secundă nu sunt soluția pentru a face oamenii să vină la cinema, ci filmele bune, filmele cu un divertisment de calitate (aș folosi aici entertainment, căci divertisment parcă sună prea de varietăți), cele care te transportă în lumea lor și nu-ți mai dau voie să pleci până la final. Acest final obișnuia să vină după o oră jumate – două, însă, în ultima vreme, apare tot mai aproape de granița celor trei ore.
Django Unchained, cel mai recent film al lui Quentin Tarantino, ține nu mai puțin de 165 de minute, însă nicio secundă nu e plictisitoare. Iar în prima oră este, poate, unul dintre cele mai bune western-uri moderne văzute.
Christoph Waltz este excepțional, carismatic și sigur pe sine și pe interpretarea sa. Îi dă personajului său, Dr. King Schultz, farmecul eroilor din western-urile clasice. Iar felul în care ni-l portretizează Tarantino în primele minute îl fac să pară mai degrabă un super-erou îmbrăcat în haine obișnuite. În momentul de față, Dr. King Schultz a devenit Christoph Waltz-ul meu favorit.
Însă adevăratul erou este Jamie Foxx aka Django. El este Făt-Frumosul din poveste, care trebuie să treacă prin tot felul de încercări pentru a-și salva prințesa, pe Broomhilda Von Shaft, interpretată de Kerry Washington. Poate fi considerat spoiler dacă vă spun că și reușește? Nu cred. Pentru că orice basm se încheie cu happy-end, cu celebra formulare ”…și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Chiar și unul modern. Chiar și unul regizat de Quentin Tarantino.
Leonardo di Caprio face şi de data asta un rol excepţional dându-i viaţă pe ecran lui Calvin Candie. El este stăpânul moşiei intitulată, ironic, Candie Land, dar şi al sclavei Broomhilda. Prin urmare, Calvin Candie este personajul negativ în toată această poveste, omul rău peste care trebuie să treacă Django pentru a-şi salva iubita.
Şi aşa am ajuns la Stephen, interpretat de Samuel L. Jackson, cel mai malefic personaj din film. Deşi sclav, el conduce casa lui Calvin, protejându-i interesele, dornic să-i facă mereu pe plac şi atent la tot ce se petrece în jurul său.
Spre deosebire de felul în care prezintă povestea în alte filme ale sale, de data asta, Tarantino nu o mai complică deloc, o spune direct şi simplu, oferindu-i şi un soundtrack de zile mari. Iar când soseşte momentul răzbunării lui Django, aceasta vine în pur stil Tarantino, cu mult – foarte mult – sânge şi cu scene de o violenţă de-a dreptul respingătoare. Există un moment în care Django foloseşte unul dintre cadavrele ce împânzeau casa lui Calvin pe post de scut şi fiecare glonţ parat înseamnă o altă împroşcătură cu sânge.
Pe de altă parte, avem şi momente în care Tarantino pare că parodiază genul western şi vei râde copios la scena în care membrii KKK se pregătesc de atac dar nu pot vedea prin măşti din cauza găurilor pentru ochi care au fost tăiate greşit.
Dar ăsta e Tarantino, un copil mare care face divertisment din violenţă și care se joacă cu teme serioase, fără să ia nimic în serios, totuși.
verdict: 4/5