1
29 iulie 2013
 
 

Review > saramon vs The Wolverine


Hollywood-ul continuă să meargă pe mâna supereroilor, a benzilor desenate, a sequel-urilor și a prequel-urilor. Iar când un film nu are nimic din toate astea, atunci, cel mai probabil, este inspirat după fapte reale sau are la bază o carte. Există din ce în ce mai puțină originalitate la Hollywood, iar Hollywood-ul încă dă majoritatea filmelor care apar în cinematografe.

The Wolverine este rezultatul unei mașinării cinematografice foarte bine pusă la punct și care rareori dă greș. Transformă un actor – ca Hugh Jackman – într-un sex-simbol, pe care femeile din toată lumea vor dori să-l vadă. Transpune pe ecran o bandă desenată, astfel încât obține suportul fanilor acestei culturi. Și, în cele din urmă, profită de tehnica 3D, pentru ca prețul biletelor să crească și pentru a face filmul mai atractiv pentru tineri.

Hugh Jackman este Logan alias Wolverine. Spre finalul celui de-al Doilea Război Mondial, acesta este ținut prizonier de către japonezi, când are loc un atac aerian american. Soldații japonezi se pregătesc de tradiționalul seppuku, pentru a avea o moarte onorabilă, numai că Yashida (Ken Yamamura) ezită. Îl eliberează pe Logan, care, la rândul lui, îl protejează de efectele bombelor aruncate de către americani. Când pericolul pare a se fi îndepărtat, Yashida se eliberează de scutul protector și rămâne înmărmurit să-l vadă pe Logan complet desfigurat. Dar și mai mult îl șochează rapida regenerarea a acestuia.

Câteva zeci de ani mai târziu, îl vedem pe Logan abordat de Yukio (Rila Fukushima). Aceasta îi povestește despre Yashida (Hal Yamanouchi), care este pe moarte și dorește să-și ia rămas bun de la el. Din acel moment, eroul nostru, Wolverine, se găsește prins într-o serie de evenimente și conflicte de-a dreptul amețitoare, își pierde puterea de a se vindeca de răni și se vede nevoit să o apere pe Mariko (Tao Okamoto), nepoata lui Yashida, pentru a descoperi ce se petrece cu adevărat.

Deși scenariul, scris de Christopher McQuarrie, Mark Bomback și Scott Frank, și regia lui James Mangold reușesc să nu te plictisească, tensiunea lipsește, multe scene sunt previzibile și dialogurile nu excelează. În plus, efectele 3D abia își fac simțită prezența, iar personajul negativ – Viper (Svetlana Khodchenkova), este prea puțin conturat, ceea ce-l transformă într-o caricatură adăugată numai pentru a atrage și publicul masculin.

Wolverine funcționează cel mai bine ca un thriller de acțiune, în care intrigile se dezvăluie treptat, în care descoperim un erou bântuit de amintiri și care, la un moment dat, în prima parte a filmului, o întâlnește pe Yukio, o tânără cu o istorie de viață interesantă, care promitea un fir narativ palpitant. Numai că scenariștii decid să contureze povestea romantică (pentru că, pur și simplu, trebuia să existe una) în jurul unui personaj plictisitor și clișeic, precum Mariko.

Din păcate, tot mai multe filme apar numai pentru a ne face curioși cu privire la următorul film. Întotdeauna, următorul pare a fi cel care contează… și scena de după genericul de final, care anunță un altul. Wolverine nu face excepție. Wolverine este onest cu sine. Nu are nimic grandios. Înaintează încet, în liniște, fără explozii, fără focuri de artificii, cu fiecare secundă fiind tot mai conștient de adevăratul său rol: o reclamă prelungită pentru X-Men: Days Of Future Past.

Verdict: 3/5


Articol scris de