Ines Conradi, interpretată de Sandra Hüller, este o corporatistă care nu mai are timp pentru nimic altceva decât pentru muncă. Sau nu vrea să-și facă timp pentru altceva. Se arată mulțumită cu acest stil de viață (chiar dacă se vede că nu e). Este o femeie rece, care refuză să simtă ceva. Este serioasă în ceea ce face și pune în orice circumstanțe jobul pe primul loc. Are o relație doar de natură sexuală cu un coleg de muncă, fără nicio implicație emoțională. Iar orice evadare din această lume închisă în care trăiește reprezintă pentru Ines un factor de inconfort. Și nimănui nu-i place să se simtă inconfortabil. De aceea, Ines nu evadează, Ines nu simte, Ines nu visează.
Maren Ade a atras atenția încă de la primul film, când în 2003, câștiga, la Sundance, Premiul juriului în categoria World Cinema – Dramatic, cu filmul Der Wald vor lauter Bäumen. Șase ani mai târziu, câștiga Ursul de argint, la Berlin, cu Alle Anderen. Iar anul acesta a primit Premiul FIPRESCI la Cannes, pentru Toni Erdmann.
Winfried Conradi (Peter Simonischek) este tatăl lui Ines. Avea un câine la care ținea mult, însă, de cele mai multe ori, viața e destul de scurtă în cazul acestor patrupede. Așadar, rămas singur și fără obligații profesionale, Winfried pleacă în București, unde Ines lucra de ceva timp. Aici, Winfried îl inventează pe Toni Erdmann și aproape că sabotează orice întâlnire de afaceri a fiicei sale. Dar nu acesta este scopul său. Iar dacă te-ai uitat la mai multe filme cu un asemenea tip de umor, îți este clar încă de la început că în cele din urmă acest comportament se va întoarce în folosul lui Ines.
Toni Erdmann: Conferința de presă de la Cannes
Se râde la filmul lui Maren Ade. Umorul funcționează de cele mai multe ori. Însă este un umor trist. De fapt, Toni Erdmann este o comedie tristă, care conține una dintre cele mai triste scene filmate vreodată.
După o serie de neînțelegeri cu fiica sa, Winfried decide că ar fi timpul să se întoarcă acasă, în Germania. Își face bagajul iar Ines îl conduce la lift. Aici, cei doi așteaptă timp de câteva secunde sosirea liftului în (probabil) cea mai stânjenitoare tăcere pe care am văzut-o pe un ecran.
Dar bineînțeles că-l vom mai revedea pe Winfried aka Toni Erdmann până la finalul filmului. De fapt, abia din acest moment Toni Erdmann prinde cu adevărat viață. Și poate că pare un personaj ridicol, poate că te-ar face să te simți prost dacă ai fi la o întâlnire de afaceri și tipul acesta ar fi tatăl tău care încearcă să se bage în seamă cu partenerii tăi de discuție, și poate chiar este un personaj ridicol, dar transmite un mesaj esențial: abia dincolo de job, dincolo de prejudecăți și de zona ta de confort, începi să fii tu însuți/însăți și nu doar un simplu robot care se mișcă și acționează în niște limite pe care și le-a impus singur sau i-au fost impuse.
Din păcate, filmul lui Maren Ade spune asta direct, fără subtilitate și pentru a-și susține ideea apelează la scene inutil de nonconformiste și la personaje unidimensionale.
Ce e de apreciat la Toni Erdmann este că are o idee pe care încearcă să o transmită. Și chiar reușește.
Ce e mai puțin de apreciat e că regizoarea și scenarista Maren Ade a considerat că are nevoie de aproape trei ore pentru a reda o poveste cu o idee simplă, deloc originală, plină de clișee și fără pic de subtilitate.
Trailer Toni Erdmann
Verdict: 2/5