Întotdeauna mi-a fost mai greu să scriu despre filmele care-mi plac decât despre celelalte. Iar Whiplash este și mai greu de cuprins în cuvinte. Pentru că Whiplash înseamnă pasiune, și determinare, și dorința de a avea succes, și sacrificiu, și J. K. Simmons urlând înjurături cu disperarea omului pentru care „a good job” nu e niciodată de ajuns, și Miles Teller bătând la tobe cu disperarea omului pentru care orgoliul și pasiunea pot deveni toxice.
Aflat la cel de-al doilea lungmetraj al său, după musical-ul Guy and Madeline on a Park Bench, din 2009, Damien Chazelle controlează cu autoritate întreg filmul, nimic nu este în plus, nimic nu este lăsat la voia întâmplării, totul are o direcție precisă, iar montajul lui Tom Cross îi oferă ritmul necesar unui asemenea thriller muzical.
Andrew (Miles Teller) este un tânăr toboșar ce studiază la Conservatorul din New York și aspiră la un loc în prestigioasa orchestră condusă de profesorul Fletcher (J.K. Simmons). Modul brutal prin care acesta își îndrumă muzicienii nu pare să-l convingă pe Andrew să renunțe, ci îl motivează și mai mult.
Andrew trăiește un vis frumos și un coșmar. Ambele în același timp. Știe ce vrea și este hotărât să facă tot ce-i stă în putință să-și îndeplinească obiectivul. Este capabil de orice sacrificii pentru că este convins că poate fi următorul Buddy Rich.
Whiplash soundtrack
http://youtu.be/e2lWF8ohXuI
Profesorul Fletcher nu-l menajează deloc, îi testează rezistența, nervii și pasiunea pentru muzică. Iar atunci când cei mai mulți dintre noi am fi renunțat de mult, Andrew continuă să bată la tobe obsesiv, cu încăpățânare.
Atât Andrew, cât și Fletcher sunt doi oameni în căutarea perfecțiunii, doi oameni care nu se mulțumesc cu puțin și pentru care nu mai există nimic în afară de muzică. Sunt doi oameni care au o obsesie de care nu pot scăpa și pe care nu o pot controla.
Whiplash este intens și plin de emoție și poate singurul său defect îl reprezintă faptul că reduce jazzul doar la tehnică și repetiții.
Trailer Whiplash
Verdict: 4/5