Wolverine este onest cu sine. Nu are nimic grandios. Înaintează încet, în liniște, fără explozii, fără focuri de artificii, cu fiecare secundă fiind tot mai conștient de adevăratul său rol: o reclamă prelungită pentru X-Men: Days Of Future Past.
”The Wolverine” este o agreabilă digresiune alături de cel mai popular personaj al seriei, explorând psihicul acestuia ceva mai mult decât în filmele anterioare.
Ce e frumos la filmele cu supereroi este ca pentru cateva minute, cat dureaza scena finala, totul este bine si promitator in lume.
THE WOLVERINE ramane o adaugare solida francizei si un film solo destul de bun pentru Jackman. In mod sigur acesta nu incearca sa fie X-Men 4 (desi cronologia are loc dupa X-Men 3) si reuseste sa aiba o identitate proprie. Sunt sigur ca fanii personajului vor fi incantati de film.
Printre atâtea filme care preferă să lase baltă dezvoltarea personajelor şi doar le aruncă în diverse confruntări doldora de efecte speciale, The Wolverine face notă discordantă
“The Wolverine” este in opinia mea cel mai bun film din seria X-Men. Cu o poveste care patrunde adanc in psihicul personajului si un scenariu regizoral echilibrat, actori alesi pe spranceana si cu mult respect fata de materialul benzilor desenate.
O poveste Wolverine plină de întrebări psihologice (imortalitatea sa este văzută ca un blestem) și care face personajul mult mai interesant.
The Wolverine pare un film care este tras în jos de personajul său principal lipsit de umor.
Primele 20 de minute promit o proaspătă și interesantă poveste în genul supereroilor. Din păcate, această speranță este zdruncinată, iar The Wolverine se dezvăluie a fi un film într-o nevoie disperată pentru un punct de susținere și în căutarea unei susțineri emoționale.
La cel mai înalt nivel al său când își menține acțiunea și personajele cu picioarele pe pământ, acesta este un film bazat pe benzi desenate mult mai curat, fără explozii exagerate, și din fericire absolvă de păcate predecesorul său.
Până la al treilea act care se prăbușește într-o grămadă nesăbuită, regizorul reușește să mențină în limite rezonabile aspectele caricaturale.
O îmbunătățire față de precedenta apariție a lui Jackman în rolul mutantului nu foarte bine dispus. Numai dacă ar fi avut încredere suficientă în prezentarea sa unică pentru a se abține de la a transforma o formulă decentă într-una îngrozitoare.
Hugh Jackman ne aduce filmul cu Wolverine pe care îl doream dintotdeauna.
Scenele de luptă sunt previzibile, iar lumea înconjurătoare este lipsită de strălucire, mai ales având în vedere potențialul unui Tokyo luminat de neoane.
În ciuda titlului, încă nu este filmul definitiv care să facă dreptate acestui personaj mult iubit.
Tensiunea pe care ar fi dorit să o creeze se învârte în jurul pierderii imortalității a lui Wolverine, să nu mai menționez și de ghearele retractabile faimoase, dar asta este alăturată unei povești profund plictisitoare despre controlul unei familii asupra unei corporații gigantice.
Lăsând la o parte defectele sale minore, acesta este cu ușurință cel mai bun film cu supereroi al anului până acum.
A fost un film ok spre bun! Il recomand iubitorilor de filme de actiune cu supereroi si multe multe efecte speciale.