Nimeni nu merge la un film Transformers pentru poveste. Tocmai d-aia, poate ar fi bine ca aceasta să fie cât mai simplă. Să nu-ți încarce memoria cu lucruri inutile. Să te poți relaxa și tu pentru vreo două ore în timp ce te uiți la niște roboți cum se bat pe ecran.
Însă nu e cazul lui Transformers: The Last Knight.
Am încercat (pe bune c-am încercat!) să urmăresc firul narativ timp de vreo juma de oră. A fost amuzant. Nu pentru că povestea ar fi fost amuzantă, ci pentru că tot apăreau elemente noi. Și au continuat să apară. Și au tot continuat să apară povești secundare. Povești despre cum Transformerii au scris de fapt istoria oamenilor. De la Evul Mediu, până la Al Doilea Război Mondial. A venit vorba și despre un toiag șmecher. A apărut și o clonă mai dusă cu capu a lui C-3PO. Am văzut și un WALL-E mai rablagit. Și nu știu când m-am oprit să mai țin cont de explicațiile lui Anthony Hopkins, dar știu că n-au mai contat; cu sau fără ele, filmul ar fi fost același, doar un pic mai scurt.
Transformers: The Last Knight – 360 Experience
Mark Wahlberg revine în rolul Cade Yeager, un inventator din Boston care… n-a inventat nimic. Dar i se aduce o parteneră pe măsură. Viviane Wembley, interpretată de Laura Haddock, este o profesoară de istorie la Oxford, care pare mai degrabă că și-a dat licența într-un club de strip-tease (ca să nu zic bordel).
N-am să vă plictisesc prin a vă spune cum de ajung să se întâlnească cei doi și ce anume trebuie să facă (adevărul e că nu-mi mai amintesc), dar, pe scurt, ideea e că ei trebuie să salveze lumea de la distrugere. De fapt, ei doi și, evident, cu Transformerii.
Da, știu, previzibil.
Aici apare în scenă un bătrânel mai senil, Sir Edward (Anthony Hopkins), care reușește la un moment-dat să creeze poate cea mai bună scenă din întreg filmul. El povestind și Cogman – clona lui C-3PO de care spuneam mai sus, cântând la orgă. Chiar amuzantă scena.
Dar dacă aceasta poate fi cea mai bună parte dintr-un film care se numește Transformers, e clar că ceva e-n neregulă.
Și n-am zis nimic despre Optimus Prime. Acesta ajunge, cumva, acasă, pe Cybertron, unde întâlnește o zeiță, Quintessa, care-i spală creierul (sau îl reprogramează, sau… ce li se face unor roboți care gândesc singuri ca să nu mai gândească singuri) și îl convinge că misiunea lui este aceea de a distruge Pământul. Apoi, Prime nu mai apare în film vreo oră sau cam așa. Adică, cine ar vrea să vadă un film Transformers cu Optimus Prime în el?!
Și se aduce vorba și despre Hitler, și despre King Arthur și parcă e și Merlin p-acolo.
Seria Transformers n-a excelat niciodată în povești logice și interesante, dar avea roboți, și mașini, și bătălii care te făceau să nu uiți prea ușor ce-ai văzut. Michael Bay știe să facă un film, știe să te uimească, știe să facă spectacol. Dar trebuie să și vrea să facă asta. Iar Transformers: The Last Knight pare un film pe care Michael Bay a fost obligat să-l facă.
Un review foarte bun, scurt și la obiect