tocmai datorită decupajului şi mizanscenei, povestea dobândeşte greutate şi precizie astfel încât, fiecare imagine, fie că vorbim de proiecţii mentale, deliruri and stuff, fie că derivă din evoluţia „obiectivă” a progresiei narative, se integrează perfect într-un labirint psiho-spaţial ce aminteşte de Shining.

Repertoriul de efecte al lui Refn o fi el derivat, la un nivel superficial-epigonic, din ale altor maeştri (cei menţionaţi pînă aici, plus Lynch, Takeshi Kitano ş.a.), iar fuziunea lui căutat infernală de artă „înaltă“ şi pulp de joasă speţă le-o fi sunat ea a gol multora dintre criticii prezenţi astă-primăvară la Cannes, dar Only God Forgives are (măcar unele dintre) datele unui film în jurul căruia se pot forma secte.

în timp ce Drive e acţiune, Only God Forgives e tonalitate, ceea ce, în termeni literari, s-ar traduce că primul e nuvelă iar, al doilea, poem. Sau, dacă Drive trage şi nimereşte ţinta, Only God… trage cu gloanţe oarbe.

Spaţiul în care se derulează secvenţele, modul în care sînt aşezate în spaţiul respectiv fiinţele şi obiectele care asistă la eveniment, latura sonoră adăugită istoriei de pe ecran, toate acestea sînt semnele prin care Nicolas Winding Refn invită spectatorul să-şi redimensioneze judecata în cinema. Printr-un cod care e afişat. Totul e scris în proiect şi lăsat la vedere.

Only God Forgives ne aduce aminte de Lynch, de Bunuel, de Kubrick dar și de alți regizori mari. E greu de urmărit de un public neavizat, e violent, e obsendant.

Deşi au în comun actorul din rolul principal, regizorul, scenaristul, compozitorul, editorul, plus alţii, “Only God Forgives” nu e decât un “Drive” cu frâna de mână trasă. Pentru cei cu placa de rezistenţă mai slabă, filmul rulează în condiţii optime pe fast-forward.

Fascinant într-o oarecare măsură, Only God Forgives are o formă hipnotică, dar rămâne abscons în intenţii şi sens.

Experimental și fără compromisuri

Poate că Refn și Smith au mers pe ideea creării a ceva urban autentic, tulburător, dar rezultatul este un gunoi șlefuit.

Întotdeauna voi fi alături de un talent rar precum Refn. Chiar și atunci când se îmipedică, reușește să te facă să vrei să vezi ce urmează.

Ce-o fi în mintea lui Mr. Refn? Iată ce spune: ”Ideea originală era aceea de a face un film despre un bărbat care-l înfruntă pe Dumnezeu”. Ok. Cum zice el.

Numai Dumnezeu poate ști ce a avut în minte Nicolas Winding Refn când a făcut Only God Forgives.

Ryan Gosling este un actor talentat care a ajuns în momentul în care trebuie să se confrunte cu provocarea pe care o întâlnesc toți artiștii talentați: pericolul de a se transforma într-un clișeu ambulant.

Presupunând că nu te va deranja la stomac, este o incursiune de neuitat și ciudat de satisfăcătoare într-o fantezie plină de violență.

Personajele sale, chiar și cel jucat de Gosling (numele lui este Julian), nu pretind a fi mai mult decât niște noțiuni abstracte.

În Only God Forgives, poți vedea mult cinema răvășitor, dar ceva din viața reală, aproape deloc.

poate că Only God Forgives nu este filmul la care ne așteptam, dar, probabil, este filmul pe care l-am cerut.

Chiar dacă Only God Forgives ar putea fi acuzat de superficialitate și de lipsă a unei complexități psihologice, pentru publicul țintă, acesta este o bucată de entertainment cool.

Numai cei drogați ce sunt dați pe spate de violența exagerată pot fi interesați de așa ceva.

Fiecare scenă, fiecare cadru, totul este creat cu genialitate.