Review > saramon vs Nymphomaniac

Un film despre sex, fără a fi sexy. Un film despre dependență, sentimente (sau despre lipsa lor). În fine, un film care vrea să te șocheze și, în această tentativă, uită că are o poveste – chiar interesantă – pe care ar fi putut s-o spună. Cam așa este Nymph()maniac, prima parte a celui mai recent proiect semnat Lars von Trier.

Nymphomaniac, volumul 1, începe cu câteva secunde de liniște și întuneric. Apoi, camera coboară cu fața la caldarâmul umed, descoperind-o pe Joe (interpretată de către Charlotte Gainsbourg). Acesta este momentul în care muzica celor de la Rammstein ia în stăpânire boxele.

Stellan Skarsgård este Seligman, un bărbat evreu de vârstă mijlocie, care o găsește pe Joe, se oferă să o ajute, iar, în cele din urmă, ajunge confidentul ei, ascultându-i povestea și încercând să o convingă că pasiunea ei pentru sex nu a transformat-o într-o persoană rea.

Povestea spusă de Joe este împărțită pe capitole, iar la finalul fiecărui capitol revenim în prezent, unde Seligman face comparații/asocieri dintre cele mai neinspirate și explică totul în detaliu astfel încât, în repetate rânduri, intervențiile sale devin plictisitoare. Nici măcar Joe nu pare să le dea prea multă atenție.
http://youtu.be/zDtTQ4gt7Mg

Rammstein, Führe mich
Prin toate filmele sale, Lars von Trier a încercat să nu-şi lase publicul să se relaxeze, să testeze limitele suportabilului și să-și facă spectatorii să iasă din zona lor de confort. Iar cu Nymphomaniac încă mai reușește acest lucru. Însă, până la Antichrist, parcă nu era totul numai marketing, parcă nu părea totul atât de fals și parcă filmele sale erau mai sincere.

Combinând diverse formate de imagine, folosind când imagini alb-negru, când color, îmbinând Bach sau Beethoven cu Rammstein și având avantajul unui director de imagine (Manuel Alberto Claro) care știe cum să creeze atmosfera necesară fiecărei scene, Nymphomaniac are foarte puține defecte de ordin tehnic.

Problemele sunt, însă, la nivel narativ, unde dialogurile sunt previzibile, imaginația spectatorului nu este stimulată, iar personajele sunt doar niște obiecte reci.

Lars von Trier nu s-a încadrat niciodată în niște tipare. A sfidat Hollywood-ul, a sfidat Cannes-ul și și-a creat o lume proprie, iar acum a rămas captiv în acest univers dominat de frustrări, neîmpliniri și femei nefericite. Și, de trei filme încoace, pare că nu mai are nimic nou de spus.

verdict: 2/5