Cele mai bune filme făcute după benzi desenate (II)

Dacă ieri am aflat de la Alin locurile 6 – 10 din topul celor mai bune filme din toate timpurile făcute după benzi desenate, iată că azi descoperim care sunt primele cinci.

Orice încercare de a crea un top este puțin viciată ”by design”, însă compunându-l pe acesta am încercat să țin seama de diversitatea benzii desenate și a cinemaului inspirat de ea, chiar dacă cel mai familiar sunt cu latura anglofonă a ambelor arte. Poate au primat gusturile și impresiile personale, altfel aș fi fost doar un agregator, însă, în alegeri și ierarhizare, am ținut cont de impresia făcută criticilor, de prestațiile la diferite festivaluri de film și de influența avută asupra culturii de-a lungul timpului.

Alin Răuțoiu este student în anul 2 la Universitatea Politehnică București și scrie pe WebComics, alături de alți câțiva pasionați de benzi desenate; scrie despre BD-uri și despre cultura lor. Îl mai puteți urmări și pe Tumblr.

Și acum să revenim la top…

1. Oldboy (2003)

Sursa: O manga în opt volume despre care nu știu mai nimic, în afara datelor biografice, a numelor autorilor, Garon Tsuchiya și Nobuaki Minegishi și destul din rezumatul poveștii, încât să-mi dau seama că filmul este o adaptare, în adevăratul sens al cuvântului, cu toate că nu pare să pună accentul pe aceleași personaje.

Filmul: Este a doua parte din Trilogia Răzbunării a regizorului sud-corean Park Chan-wook și probabil cea mai bună. Spune povestea unui om de afaceri care-și neglijează familia din cauza alcoolului, răpit de pe străzi, ținut în captivitate timp de zece ani, interval în care soția lui este ucisă, fiica dată spre adopție în Suedia, iar el învinuit pentru omor. Apoi, este eliberat pe străzi, însuși temnicierul punându-i la îndemână resursele pentru a-l găsi.

Ceea ce începe ca o meditație asupra violenței și a zădărniciei răzbunării, devine o adevărată tragedie shakespeariană. Sau, mai degrabă, fordiană, cu tot, cu incest, camere inundate cu sânge, comploturi complicate, personaje mai mari decât viața, dar, totuși, cu care se poate relaționa. Conflictul nu face nimic altceva decât să crească până în ultimele scene, căpătând dimensiuni absurde, dacă intriga nu era deja astfel.

Este un film violent, însă nu-i o celebrare a violenței, iar de multe ori, ceea ce nu vedem lovește mai puternic decât ceea ce ni se arată, tăierile sunt eficiente, iar editarea e făcută cu mână de expert. Se găsește aici una dintre cele mai bune scene de luptă din câte am văzut; în mod cert, preferata mea. Constă dintr-un cadru lung, neîntrerupt, care se mișcă pe orizontală în timp ce Oh Dae-su înarmat cu un ciocan înfruntă parcă o armată nesfârșită. Coregrafia este crudă, aproape naturalistă, actorii se împleticesc, se răstoarnă, niciuna dintre părți nu are vreo tentativă de-a fi ”cool”, loviturile trosnesc și lasă impacte viscerale, iar camera glisează imparțial de-a lungul coridorului care nu se mai termină.

Este un film cu un protagonist care câștigă greu simpatia. De la primele momente în care îl găsim în stare de ebrietate și patetic, apoi, după un deceniu de încarcerare, cu cearcăne imense și păr neîngrijit ce-i acoperă ochii, camera niciodată nu ni-l prezintă altfel decât în cea mai clinică și detașată manieră. N-are un moment clasic de tipul ”save the cat”. Însă prin perseverență, prin vigoarea sa pentru viață, chiar dacă se manifestă prin bruschețe, trezește ceva, ne face să ne pese.

Este și un film destul de ”icky”, din motive evidente. Toate astea nu îl fac neapărat greoi, dar poate numai pentru că este atât de distractiv. Presărat cu umor negru, cu secvențe de acțiune deloc banale, clare, care incită în primă fază, devine un film complet, variat, dar nu haotic și capătă o greutate pe care puține filme moderne reușesc să o aibă, în special cele vestice.

2. Ghost World (2001)

Sursa: Poate cea mai slabă bandă desenată a lui Daniel Clowes, însă lucrul ăsta nu spune multe, omul fiind un geniu și chiar cele mai proaste lucrări ale sale sunt memorabile. Trebuie menționat totuși că inițial a fost publicată în serial, într-o antologie, iar dintre toate multele romane grafice ale lui Clowes cu o asemenea geneză, cred că suferă cel mai mult din cauza colectării.

Filmul: Alături de Terry Zwigoff, regizorul documentarului Crumb, Daniel Clowes își adaptează povestea nu numai pentru o formă compactă, dar și cinematografică. Multe scene sunt păstrate, chiar dacă uneori permutate, însă se adaugă un conflict central de natură romantică. Filmul descrie vara post-absolvire a două tinere cinice, sardonice, critice la adresa societății din care fac parte și în plină căutare a unei identități proprii. Enid începe să se distanțeze de Rebecca dându-și seama că integritatea personală și libertatea de expresie este mai importantă decât independența, iar majoritatea energiilor ei nu se concentrează asupra găsirii unei slujbe pentru a zbura din cuibul părintesc, ci asupra lui Seymour, un individ de vârsta a doua, plin de nostalgie și frustrări, care reprezintă tot ceea ce ea nu urăște.

Pelicula nu cade în simplificări și idealizări asemenea altor povești ce tratează subiecte similare – de exemplu Daria – toate personajele principale având complexitate și vulnerabilități, defecte evidente și calități credibile, iar actorii, Thora Birch, Scarlett Johansson și magistralul Steve Busceni, le insuflă cu multă personalitate, cu manierisme de o expresivitate savuroasă.

Ghost World este o poveste amuzantă și amară în același timp despre adolescență și societate, nu atât despre superficialitatea ei, cât despre discrepanța dintre ceea ce este afișat și ceea ce este ținut ascuns. Nu trage concluzii pripite, nu glorifică vreun tip de personalitate, iar recunoașterea faptului că nu are toate răspunsurile, plus un mic fior alegoric, îl face unul dintre cele mai bune și universale filme despre adolescență.

3. American Splendor (2003)

Sursa: O serie de benzi desenate subterane și un roman grafic. În 1976, Harvey Pekar revoluționează, împreună cu Robert Crumb , banda nord-americană, punând prin American Splendor temelia a ceea ce avea să devină banda desenată alternativă, producând una dintre primele și încă una dintre cele mai bune benzi auto-biografice.

Filmul: Echipa de cineaști Shari Springer Berman și Robert Pulcini regizează și scriu un film jucăuș, parte biografie adaptată direct din bandă, parte documentar, care face uz atât de actori pentru a-l reprezenta pe Harvey Pekar și persoanele importante din viața sa, de Harvey Pekar însuși, cât și de colaj ori animație pentru a spune în primul rând povestea vieții scriitorului, dar, într-o mai mică măsură, și a evoluției culturii nord-americane din anii 60 până în 90, a evoluției benzii alternative și a orașului Cleveland.
După ce o mulțime de artiști de la Crumb, la Alison Bechdel, la Gilbert Hernandez, l-au arătat lumii pe Harvey, el neputând să deseneze în propriile tușe de cerneală, acum a venit rândul lui Paul Giamatti să intre în pielea autorului cinic și gălăgios, bolnăvicios și obsesiv-compulsiv. Și a făcut o treabă bună, reușind să păstreze un echilibru între mizerie și farmec, să trezească atât dezgust cât și admirație. De asemenea, reușește ceva ce n-am văzut în foarte multe filme biografice, anume să prezinte credibil o personalitate artistică. Vedem un Harvey inteligent, fără educație formală, clar autodidact și interesat nu numai de artă dar și de aspecte sociale. Vedem un Harvey care muncește pentru ceea ce creează, dar care nu este prezentat ca exponent al creației sale, cum se întâmplă în atât de multe filme biografice.

Tot filmul este în fapt un exercițiu de echilibristică, reușind ca în ciuda situațiilor dramatice să nu cadă în tragic, însă nici nu ridiculizează pe cei portretizați, păstrând demnitatea tuturor celor implicați. Nici măcar desele interjecții metatextuale nu reușesc să slăbească fibra umană a filmului, ba din contra, o întăresc.

4. Scott Pilgrim vs. the World (2010)

Sursa: Șase romane grafice, publicate de Oni Press realizate de Bryan Lee O’Malley. Acțiunea are loc în Toronto și este un soi de realism magic în care jocurile video și diferitele clișee legate de ele nu numai că pătrund în viața ”reală”, dar servesc drept metafore pentru anumiți pași spre maturizare. Astfel, Scott Pilgrim, când se îndrăgostește de Ramona Flowers, află că trebuie să-i înfrângă foștii iubiți în luptă pentru a putea fi cu adevărat partenerul ei. Primele volume se concentrează pe acestă premisă și pe anticiparea ”bossului” final, însă în timp ce seria a crescut, la fel a făcut și drama, banda devenind din ce în ce mai autobiografică, mai personală, mai amuzantă și mai tristă, iar ca atare mai puternică.

Filmul: Regizorul Edgar Wright, prin stilul său alert, viu, energic, reușește să condenseze cele o mie două sute de pagini în mai puțin de două ore de film. Primele două volume sunt aproape intacte, dar se pierd câteva fire narative secundare, relațiile dintre personaje devin în cea mai mare parte schematice, însă pelicula compensează cu scene dense, bogate în glume și referințe, prin muzica ce va gâdila plăcut timpanul oricărui fan de indie și rock alternativ, printr-o poveste spusă mult mai ritmat și precis, iar nu în ultimul rând prin scene de luptă surprinzător de bine coregrafiate.

Majoritatea referințelor la diferite serii manga se transformă în unele pentru mediul filmic, începând de la a face cu ochiul către procesul filmării, aducând aminte de cascadori sau făcând o glumă foarte meta despre numărul de filme turnate în Toronto, mergând către omagii pentru diferite pelicule ce-au influențat regizorul. Cuplat cu accentul pe arte marțiale și lupte cu diferite instrumente ascuțite, n-ar fi deplasată comparația cu Kill Bill vol. 1. Doar că mult mai puțin violent și pentru o altă generație, dar dezvăluind aceeași iubire pentru filmul de gen și același intertext ludic.

Jocul lui Michael Cera a fost criticat, poate pe bună dreptate, însă, cu riscul de a face o citire prea adâncă, personalitatea sa banală, pasivă, ciudățică în final contribuie la hiper-realismul filmului, semănând foarte mult cu majoritatea eroilor din jocurile video japoneze ce l-au inspirat pe Bryan Lee O’Malley.

Scott Pilgrim vs The World este un film bildungsroman alegoric, amuzant, isteț, care spune mult mai mult despre maturizare decât o sumă de filme mai serioase și este infinit mai sincer în ceea ce privește relațiile amoroase decât aproape toate comediile romantice din ultimii zece ani, la un loc.

5. The Avengers (2012)

Sursa: Se inspiră din benzile publicate de Marvel. Cele mai multe lucruri în comun le-ar avea cu seria The Ultimates de Mark Millar și Bryan Hitch, dar, în afara sugestiei unui Nick Fury african-american jucat de Samuel Jackson și a denumirii extratereștrilor invadatori, nu a contribuit prea mult. De asemenea, tonal nici că puteau fi mai apropiate. Personal, consider că benzile lui Jack Kirby funcționează asemenea unei mitologii pe care cele două lucrări o interpretează într-o viziune personală.

Filmul: Este pelicula supremă de spectacol, de popcorn și n-are nicio pretenție la altceva. În orice caz, cel mai bun din ultimii treizeci de ani. Zero substanță, sută la sută divertisment. Este filmul care chiar merită văzut la cinema și nu în intimitatea sufrageriei proprii. Nu pentru că marele ecran argintiu și difuzoarele puternice îți vor asalta mintea cu informație încât nu vei putea procesa ce dracu ai văzut decât atunci când filmul s-a terminat, cum se întâmplă cu cele ale domnului Bay, ci pentru că întreaga sală va râde la glumele protagoniștilor, întreaga sală va fi cu sufletul la gură când ei sunt în pericol și toată lumea va rezona la victoria finală. Iar sentimentul acesta, acest triumf vicarial și universal, este ceva special pe care nu l-am întâlnit foarte des. Personal, doar aici l-am trăit.

Este filmat cât se poate de banal, primele scene infiorător de plat, de parcă Whedon a uitat că nu mai face un serial ci un film de lungmetraj cu buget umflat, dar se redresează puțin. Oricum, The Avengers este purtat de scenariul isteț, presărat cu replici memorabile, care creează un foarte interesant traseu al tensiunii, și de actorii care reușesc să-și transforme personajele simple, caricaturale, în adevărați eroi; reușind în final să treacă peste conflictele personale, să-și anihileze defectele și să-și exploateze calitățile, devenind mai mult decât niște oameni în costume ridicole.

Altceva nu știu ce aș mai putea spune despre el. Este doar un film optimist, luminos, colorat, amuzant și incredibil de distractiv. A, da, șaorma!

Vezi și următoarele 5 locuri din Topul celor mai bune filme făcute după benzi desenate.