Afirm, deci, fără nici o intenţie de a antagoniza: Cristi Puiu (el însuşi un fel de father figure în acest context) îşi are locul şi rostul lui în cinematografia românească post-2000, dar există viaţă şi dincolo de el. Acest film o dovedeşte din plin oricât ar încerca unii sau alţii să-i minimalizeze doct meritele.

Ceea ce vede spectatorul este un film dramatic, povestit cu dinamism şi susţinut printr-o regie sigură, scindată echilibrat între clasic şi insolit – astfel obţinându-se un film reprezentativ pentru actuala etapă „post-minimalistă”.

Poziţia copilului e unul dintre cele mai accesibile filme ale Noului Realism Românesc.

Abundent şi variat colorate, bancnotele strălucesc în impecabila lumină a luxosului stabiliment precum ar străluci contre-jour dârele de lumină prin apa de la ţărm de la mare, dacă, în loc de pelicule capabile să câştige Berlinala, Călin Netzer s-ar ocupa de producţii roz de serie B, eventual ecranizări după Sandra Brown.

O relaţie de dragoste şi ură, care se termină în lacrimi, dar cu o promisiune.
O poveste de văzut, de urmărit, de trăit, acolo, în întunericul sălii.

Pozitia Copilului este un must-see, un film romanesc filmat in 30 de zile ce poate concura lejer cu orice pelicula venita din afara. Un film ce ne face cu ochiul, cu un dialog savuros si personaje bine conturate.

Verdictul clar este ca “Pozitia Copilului” s-a lasat influentat de teme ca egoism, coruptie, relatii bolnavicioase si impotenta de a te ridica in propriile picioare fara sprijin.

DA! Pozitia copilului este un film bun! Poate – cumva, este prea cristal, prea rece, prea lipsit de sentiment, prea pragmatic… Dar tot asa este si o radiografie, un RMN, o lectie de anatomie… Pentru ca acest film este un fel de RMN, o imagistica prin rezonanta magnetica… unde spectatorul este cel care va rezona cu problematica, in functie de gradul personal de receptie.

Simţim, nu doar vedem, trăirile personajelor, iar asta nu poate decât să ne permită o mai bună înțelegere a emoţiilor transmise.

Provocator, inteligent.

Exact atunci când filmul începe să ne pună răbdarea la încercare şi mişcările camerei încep să se mai domolească, ajungem la punctul culminant, unde aproape toate deciziile regizorale de până în acel moment încep să aibă sens.

Un scenariu convingător și o interpretare excelentă din partea Luminiței Gheorghiu transformă un subiect potențial plictisitor într-unul captivant.