2
26 octombrie 2012
 
 

Review Les Films des Cannes a Bucarest > După dealuri, un film răvășitor

dupa-dealuri-recenzie
dupa-dealuri-recenzie

Am mers la filmul lui Mungiu așteptându-mă la un nou film tipic românesc, oarecum sumbru, pesimist, cu momente în care nu se întâmplă nimic, și exact asta am primit. Numai că După dealuri are un fel propriu în care împletește toate aceste elemente astfel încât chiar și atunci când, aparent, pe ecran, nu se întâmplă nimic, ajungi să experimentezi noi senzații, noi trăiri, ajungi să le cunoști pe Alina și pe Voichița mai bine, începi să înțelegi motivațiile preotului, căruia toată lumea i se adresează cu ”Tată”, chiar dacă nu ești întru totul de acord cu el.

Cristian Mungiu se inspiră din romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu Bran și creează o poveste de-a dreptul răvășitoare, încât ți-e greu să crezi că așa ceva s-a întâmplat în realitate, în urmă cu numai câțiva ani. Dar nu despre asta este vorba în După dealuri și nici măcar despre religie, ci despre oameni. Regizorul român care câștiga Palm d’Or-ul cu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile urmărește acum două povești de dragoste diferite, în timp ce ne arată până unde este dispusă o persoană să meargă pentru a-și găsi liniștea sau pentru a fi cu persoana iubită.
După dealuri este și despre frică, frica de a fi singur, frica de ceea ce nu poți înțelege, frica de a fi părăsit.

Alina (Cristina Flutur) revine în România pentru că nu mai poate trăi singură, în Germania, printre străini și vrea să o ia pe Voichița (Cosmina Stratan) cu ea. Nu ni se spune explicit, dar suntem lăsați să înțelegem că cele două fete au fost în trecut mai mult decât simple prietene. Numai că Voichița a găsit un loc în care să stea, o familie care a acceptat-o. Este la o mănăstire, unde, așa cum spune la un moment-dat, nu are nicio prietenă printre călugărițele de acolo, ci doar se ajută una pe cealaltă. Din modul în care o portretizează Mungiu, nu observăm la aceasta o altă motivație de a fi la mănăstire decât teama de singurătate. Iar când Alina îi propune să plece cu ea în Germania, Voichița ezită, ar vrea, dar parcă nu este pregătită să riște, nu are curajul de a pleca știind că dacă se va întâmpla ceva neprevăzut, nu se va mai putea întoarce aici.

Preotul (Valeriu Andriuţă) care conduce mănăstirea este un om care crede în Dumnezeu, crede că, pentru a ajunge la mântuire, trebuie respectate toate acele reguli stabilite de religia ortodoxă. Chiar dacă sunt momente în care pare un om aspru, simțim că vrea să facă totul ca să fie bine, dar se împiedică, de multe ori, de limitele impuse de religie. Chiar și atunci când o tratează pe Alina ca în Evul Mediu, încercând să scoată duhurile rele din ea, ceea ce duce, în cele din urmă la moartea fetei, observăm că intențiile sale sunt bune.

La final, Mungiu nu încearcă să găsească niciun vinovat în toată această poveste. Pentru că, în definitiv, cum ar putea fi cineva vinovat de faptul că a dorit binele cuiva? Numai că urmând cu ochii închiși niște reguli, fără a încerca să le înțelegem, riscăm să nu mai deosebim binele de rău. La un moment-dat, Alinei i se dă o carte cu toate păcatele recunoscute de Biserica Ortodoxă. Acestea sunt în număr de 474.

Sunt și momente comice în film iar Mungiu mi-a devenit mai simpatic când am observat că are și umor. Dar sunt și scene care-ți vor rămâne în minte mult timp după vizionarea filmului. Expresia de pe chipul Voichiței când își dă seama de situația în care a ajuns Alina și de faptul că nu mai poate schimba nimic sau scena dinspre final, când aceasta le povestește polițiștilor împrejurările în care s-a sfârșit Alina nu sunt ușor de uitat. Iar Mungiu alege în ambele situații să filmeze cadre largi și nu prim-planuri, în care Voichița este înconjurată de celelalte măicuțe, accentuând, astfel, trăirile acesteia.

După dealuri se încheie brusc, în zgomot de picamăr, și murdar, plin de mocirlă.

verdict: 5/5


Articol scris de