Dacă s-ar fi limitat la prima jumătate, Aliatul ar fi rămas un film de spionaj. Din fericire, regizorul Robert Zemeckis a dezvoltat mai mult decât această temă și evită riscurile unui final tipic de Hollywood.

Datorită celor din spatele camerei și interpretării lui Marion Cotillard, va părea că nu ți-ai pierdut timpul la cinema.

Povestea de modă veche a lui Robert Zemeckis despre spioni și sex încearcă să fie Casablanca generației actuale – și eșuează cu mult.

Practic, Zemeckis cere multă atenție de la spectatori, să caute până la limitele ecranului după indicii, să vâneze ”găuri” în intrigă și contradicții.

[ultimele minute] sunt dulcegării sentimentale, echivalentul cinematografic al unui desert nereușit după o mâncare bine-preparată.

Chiar și atunci când Allied se pierde în detalii, există ceva plăcut în dedicarea lui Zemeckis pentru evocarea unei lumi atât de linișită și de demult trecută.

Este tipul de film înșelător, romantic, deștept-dar-nu-foarte-deștept, la care Hollywood-ul a renunțat în ultimii ani

O poveste de modă-veche foarte entertaining, cu un stil de filmare inteligent și rafinat, cu o interpretare bună din partea lui Brad Pitt și cu o interpretare chiar mai bună din partea lui Marion Cotillard.

[…] își face actorii principali să pară ca niște marionete teleportate în mijlocul unei acțiuni romantice în timp de război.

Un film cu buget mare care se bazează doar pe puterea emoțională a poveștii, și nu este ajutat nici de actori.

Războiul este un iad, dar Allied nu este nici el prea departe, dacă ne gândim cum irosește o idee bună și niște actori chiar mai buni.

Îi lipsește energia și conexiunea emoțională dintre actorii principali pentru a străluci.

acesta este un exemplu de regizor aflat în afară zonei sale de confort, cu un scenariu care nu declanșează prea multă energie.

Nu există nicio chimie, nicio conexiune romantică, niciun Badion, nicio Mariobrad.