Povestea este una despre prietenie, despre cunoaştere şi autocunoaştere, despre supravieţuire şi dreptate, despre curaj şi speranţă. Este ca o pagină de istorie care aduce în prim-plan dorinţa de autodepăşire şi de transformare a celor din jur.

Şovăiala emoţională a scenariului este salvată în mare parte datorită actorilor, mai ales a simpaticei Sophie Nélisse, actriţă de origine canadiană descoperită după apariţia în filmul nominalizat la Oscar Monsieur Lazhar.

Dacă tai cu totul ultima jumătate de oră (în care se prăbușește de tot și realizezi că nu se duce, de fapt, nicăieri), rămâi cu o melodramă inofensivă și cam insipidă, fără mari ambiții să rămână în istorie, cu cel puțin o lecție de viață valoroasă: „orice mamă își iubește copilul. Chiar și cea a Führer-ului”.

Fără multe scene de luptă, fără multe bombardamente sau situaţii cumplite, filmul are o poezie a lui specială. Şi multe scene originale, nemaivăzute în alte filme de război.

Este o abordare obtuză a istoriei şi a răului istoric, care sunt învăluite într-o baltă de sentimentalisme.

Câteva interpretări bune şi intenţiile bune nu pot compensa lipsa de dramatism şi de impuls emoţional. Este eficient, dar nu suficient de eficient.

Această adaptare îşi pierde direcţia uneori, dar de cele mai multe ori este emoţionantă şi bine interpretată.

Interpretările de calitate nu pot salva în totalitate această poveste serioasă despre supravieţuire în Al Doilea Război Mondial.

Dacă poate exista aşa ceva ca o fabulă contemplativă, drăguţă despre moarte şi Holocaust, atunci The Book Thief este aceea.

Un kitsch neruşinat despre Holocaust, realizat pentru Oscar.

De ce este „The Book Thief” realizat în Germania nazistă, dacă nu se implică în a prezenta momentul zdruncinător al erei respective?

O reprezentaţie jenantă a unei literaturi siropoase nefiltrate.