Crezînd mai presus de orice în putting on a good show, eroii lui Caranfil sînt poate cel mai uşor de înţeles ca purtători de cuvînt ai regizorului însuşi. Nu există secvenţă în care acesta să nu aibă un număr măricel de mingi în aer – în care să nu aibă de soluţionat, de înlocuit sau de lăsat suspendate cîteva întrebări generatoare sau întreţinătoare de curiozitate, în care să nu aibă de dizolvat în dialog măcar o tabletă de informaţie istorică, în care să nu fi pus măcar un gag, să nu fi adăugat măcar o linie la portretul vreunui personaj, să nu-şi fi dus un pic mai departe măcar una dintre teme (cinema-ul, indentitatea evreiască) şi laitmotive (zborurile cosmice sovietice).

În rest, însă, convenţia basmului ţine. E un aer artificial în tot şi toate, asumat de regizor, asumat de operator, asumat de actori, asumat de public.

„Closer to the Moon” este un exemplu de cinema popular şi melodramatic profesionist executat.

O poveste absurdă, un extraordinar act de frondă, o palmă dată pe obrazul unui sistem totalitar şi un act de sacrificiu, totul ambalat într-un film ce refuză să se înscrie într-un gen fiind pe rând satiră, comedie, dramă, film de dragoste şi film de acţiune.

Noul film al autorului Filantropicii, Closer to the Moon, va va inspira un buchet generos de senzatii, de la amuzament, placere vizuala sau compasiune pana la revolta ori mirare.

Un film ușor, care reușește să te distreze, dar nu este suficient de convingător.