Lui Dragin îi lipsesc nişte înzestrări minimal necesare creării de comedie cinematografică: abilitatea de a face clare acţiunile personajelor şi simţul detaliului vizual (o excepţie constituind-o scurta luptă a eroilor pentru a culca la loc cadavrul care – îmbrăcat într-un sac – a îngheţat în poziţia sculat).

Prin prisma unei viziuni auctoriale de prost gust, la Sinişa Dragin, drumul personajelor spre liniştea interioară este presărat de o estetică grotească şi oripilantă, departe de orice expresie a vreunui spaţiu spiritual balcanic şi foarte departe de orice noţiune de a realiza cinema conform normelor dictate de coerenţa simbolistică şi stilistică.

Chiar daca a presupus eforturi de productie si are un ambalaj ingrijit (imaginea e semnata de Dusan Joksimovic), filmul nu tradeaza, din pacate, mana unui regizor care are ce spune si este foarte modest din punctul de vedere al povestii.

Tocmai aici stă principala vulnerabilitate a filmului: cum am spus, fundamentul său tematic şi ideatic e admirabil de consistent, iar discursul imagistic are o forţă de impact remarcabilă. Fisura se produce în primul rând pe linia scenariului, marcat în primul rând de lacune surprinzătoare de backstory (şi chiar şi de „forestory”): atât caracterologic, cât şi biografic, personajele sunt nepermis de schematice.

Da, natura umană poate fi hidoasă uneori. Dar știind acest lucru și văzând-o deghizată în filme pretențioase și inutile, care sunt considerate artă, este cu totul altceva. Interminabil și pe deplin neplăcut.