[…] productia este una inteligenta si schiteaza tipare neconventionale de personaje care ridiculizeaza cu istetime propriile neajunsuri, invitand la hohote de ras. Zambete pentru care nu te simti vinovat.

Implicarea tuturor tertipurilor emoționale posibile în disperarea de a smulge o lacrimă spectatorului este cancerul acestui film, și totodată motivul pentru care nu va rămâne în memorie ca “un film bun”, ci doar ca “unul la care se plânge”. Fără (o parte din) ele ar fi fost chiar un film “okay”.

Hazel traieste. Hazel iubeste, Hazel este ironica si aroganta. Hazel este un om, o supravietuitoare si in ultima perioada putine filme au reusit cu simplitate sa ne arate cat de scurta este viata si cat de important este, asa cum zicea si Jack Dawson ‘to make each moment count‘.

Naturala Shailene Woodley și o mână de de interpretări solide în rooluri secundare nu pot opri The Fault in Our Stars să se prăbușească sub efectul lacrimogen.

Ceea ce susține filmul în momentele mai delicate sunt temele îndrăznețe pe care le abordează.

Este o poveste de dragoste proaspătă, plină de viață.

Filmul își propune să te facă să plângi, nu doar să lăcrimezi puțin, ci să plângi până îți curge nasul, iar fața ți se înroșește. Și reușește.

„The Fault in Our Stars” se simte inert din punct de vedere emoțional, în ciuda multor momente care sunt menite să îți pună un nod în gât.

Puterea filmului provine clar din romanul lui Green, care refuză să devină o dramă despre cancer plină de clișee, creând două personaje credibile, care vibrează, pline de umor și inteligență.