Habemus Papam/”Cu papa la psihiatru” este o tragi-comedie simpatica pe care o recomand cu caldura tuturor celor pasionati de filme in care se pune mai mult accentul pe trairile personajelor decat pe efecte speciale.

Filmul este un fel de teatru al absurdului, captivant printr-un subiect iesit din comun.

Finalul – care nu e întocmai cum vi l-ați putea imagina – mai drege impresia de bătut pasul pe loc, dar am senzația că Moretti nu prea știe ce-a vrut de la acest film și, mai ales, ce-a vrut să vrem noi de la el.

Habemus Papam este un film care se auto-cenzureaza. Curajos ca initiativa, el se pierde pe drum dar este foarte interesant de urmarit cum problema majora din poveste – esti dispus sa pastrezi aparentele chiar daca in adancul sufletului tau nu simti ca asta ar trebui sa faci – devine si marea problema a filmului si motivul pentru care esueaza.

Filmul poate parea un pic plictisitor, insa va reusi sa te acapareze destul de rapid. Sunt anumite traditii care trebuie respectate la alegerea unui nou Papa si vei vedea ca toti cardinalii le respecta. Insa nu e vorba doar despre o insiruire de traditii si un Papa panicat.

Michel Piccoli e extraordinar, dar filmul nu se ridica la nivelul sau, in ciuda multor momente reusite.

Filmul e împărţit în două: unele secvenţe tratează izolarea, altele, dimpotrivă, libertatea, într-un echilibru şi o simetrie a scrisului. Practic comedia şi drama coexistă, la fel grotescul şi realismul. Conclavul cardinalilor e fictiv, însă sunt respectate descrierea ritualurilor şi a tradiţiilor unui conclav real.

Am citit cateva romane aparute in ultimii ani pe piata, cu tematica legata de conclavurile de la Vatican (si intrgile, calculele si masinatiunile politice aferente), menite sa aduca intregii lumi fumul alb care vesteste alegerea noului pontif. Si au fost si cateva filme pe aceeasi problematica.
Dar niciuna dintre creatiile anterioare nu au avut asupra mea un asemenea impact legat de desacralizarea actului in sine. O descralizare inteligent temperata si benefica, pentru ca vine sa ne prezinte umanul dincolo de sacru!

Rareori comediile sunt atât de pline de emoție cât și libere din punct de vedere estetic.

“We Have a Pope” este povestea unei crize de conștiință cu implicații mai mari

O fabulă cuminte, a cărei inimă umanistă se regăsește în interpretarea plină de nuanțe a lui Michel Piccoli.

„Habemus Papam” („We Have a Pope”) stă înțepenit undeva între o satiră de natură religioasă și o privire onestă asupra unei crize de credință.

Ceea ce face în cele din urmă acest film memorabil sunt personajele, în principal felul în care Piccoli reușește să-i dea viață bătrânului și plăpândului Cardinal

Alegeri ciudate, montaj straniu și un ritm nesigur.

Habemus Papam ar fi putut fi măreț, dar nu ajunge chiar la acel nivel.