Un film care atrage spectatorul-fin-cunscator al cinematografului european de calitate.

…încă o capodoperă năucitoare.

Autorul austriac Michael Haneke a făcut multe capodopere. Din păcate, ultimul său film nu este așa ceva. Totuși, abordarea sa cinematografică a unei familii de clasă nobilă exercită o fascinație perversă.

Bătrânul Haneke s-a întors și e din nou în formă.

Dacă „Happy End” este un coșmar, atunci este unul imprevizibil, marcat de momente calde, simpatice și pline de umor.

Filmul îi aparține domnului Trintignant.

Poate că nu se numără printre cele mai bune creații ale lui Haneke, dar Happy End este un film fascinant despre oameni fără iubire într-o lume fără bucurii.

Am mai văzut personaje asemănătoare într-o mulțime de alte filme și telenovele, dar poveștile lor nu aufost niciodată spuse atât de misterios.

De cele mai multe ori, Happy End pare o multitudine de idei în căutarea unui film.

Din păcate pentru Haneke, chiar dacă a încercat ceva diferit aici, pare ca un câine care face aceleași șmecherii dar cu alte jucării.

o reinterpretare a marilor teme cinematografice ale regizorului, dar spusă cu o asemenea simplitate și resemnare încât le face să pară la fel de importante.

Haneke controlează totul atât de bine încât știe exact cum să modeleze această urâțenie într-o mulțime de posibilități.

Pare că-i lipsește ceva.

atât de complet, minunat, și neiertător ca și lumina de halogen.