O iau ca pe un semn bun, cum că bătrînul bad boy, de mult devenit un chouchou al publicului familist educat (a închinat destule ode valorilor familiei, chiar dacă exemplele lui de familii erau dintre cele alternative), încă mai e capabil de perversitate serioasă.

Avem astazi pe firmament o serie de cineasti ale caror filme iti biciuiesc mintea si simturile. Fara doar si poate, Almodovar este unul dintre acestia. Si nici cu aceasta ultima opera a sa nu se dezminte. Se scufunda si exploreaza din nou resursele neconbentionale ale inaltarii si decaderii spiritului uman.

La piel que habito, deşi curge bine, rămâne unul din filmele mai puţin importante ale cineastului spaniol.

Pedro Almodovar este, fara doar si poate, cel mai bun regizor european al momentului. Si chiar daca o spune o persoana fara o prea bogata cultura cinematografica europeana, probabil imi veti da dreptate dupa ce veti viziona acest film. Daca vreti sa ne certam atunci ne oprim la a-l numi “preferatul meu”.

Recunosc ca pana acum nu am mai vazut decat un singur film de Almodóvar, dar stiam destule despre el incat sa-l pot plasa printre cei mai importanti regizori contemporani. Cu toate acestea, nu stiam la ce sa ma astept inainte de a intra la film. Cu atat mai bine. Oricum, cred ca nimic nu m-ar fi putut pregati pentru ce a urmat.

Ce il tine pe spectator atent sunt elasticitatea tensionata a regiei, constructia sigura a thrillerului, frumusetea „pielii” filmului, trimiterile duble la un film de epoca si la unul de anticipatie, fascinatia pentru transformarea lenta a personajelor, asemeni unor larve care cresc indaratul unor crisalide mate.

Almodovar își încearcă norocul cu un fel de science fiction, dar nu abandonează temele sale favorite: identitatea, anxietatea și trădarea.

Puțini regizori au folosit culorile, în special roșul, cu atâta voioșie ca Almodovar. Fiecare cadru vibrează. Se simte că există pasiune și nu chimie…

un film definit de secretele sale bine păstrate.

Povestea e imposibilă – și ciudată, întunecată, amuzantă și fragmentată, chiar complicată.

Chiar dacă teoria demontează drama din acest studiu semi-serios despre identitate, sexualitate și dragoste, felul în care este filmat îl face adesea captivant.

Minunat în cel mai straniu mod.

un film horror înspăimântător, sexy și minunat de surprinzător de la un artist cunoscut sub numele de Pedro Almodóvar.

Nu pot spune decât că am rămas îngrozit de la început și până la final.

Cel mai clasic film horror al anului.

Povestea e adevărata vedetă aici.

Almodovar a reușit cu The Skin I Live In un adevărat film horror. Provoacă neplăcere, dar în același timp e amuzant.

Făcând din nou echipă cu Antonio Banderas după aproape două decenii și jucându-se cu elemente de gen, de care nu s-a mai atins tot cam de-atât timp, regizorul spaniol se distrează cu intrigi scandaloase de natură sexuală. Însă, Almodóvar nu pare motivat suficient pentru ca măcar să încerce să le țină sub control. În schimb, le lasă la întâmplare și chiar îi face plăcere.

Un film nebun și, previzibil, melodramatic, fără a conține nicio scenă explicită care să-ți provoace neplăcere

Poate că este un regizor destul de respectat în ziua de azi, dar acest film este dovada că, dincolo de această fațadă, Almodovar încă este unul dintre regii cinema-ului excentric.

Ce face acest film unic este maniera în care Almodóvar abordează un subiect atât de bizar.