Calitatea deosebita a scriituri, spontaneitatea si maiestria actorilor nu fac decat sa imbogateasca fiecare cadru, aducand un plus si nu unul artificial; nu se simte nimic ce ar putea fi descris ca lent sau melodramatic, din contra, fiecare secventa imbunatateste povestea, cu toate ca actiunea se petrece intr-o singura zi – da, dar este o zi in care Apocalipsa este numai la cativa kilometri de Pamant si la cateva ore de maturizarea lui Albertine.

Delpy reuşeşte să aducă pe ecran destule momente de umor, iar povestirea e structurată în mod inteligent, aşa că va fi pe gustul spectatorilor pretenţioşi.

”Le Skylab” este bine construit, în general, cu multă atenție la detaliile care recompun acea lume: costumele și coafurile sînt ușor ridicole pentru noi, acum, dar conturează foarte bine personajele, fără să fie bălțate, decorurile, muzica (Joe Dassin, Dalida, Jeanne Moreau și alții), actorii și jocul lor dovedesc și plăcerea cu care regizoarea se uită la acei ani, se vede că îi iubește.

Aerul de nostalgie și prezența mai multor actori francezi populari cel mai probabil vor duce la niște rezultate bune la box-office

finalul nu e decât dezamăgitor și pare echivalentul vizual al cântecului Let’s Get Together al celor de la Jefferson Airplane. Dar Delpy chiar înțelege oamenii, ce-i atrage pe aceștia