Loverboy a reusit sa ma surprinda prin scenariu. Povestea te prinde si te duce pe cai neasteptate. Finalul reuseste sa te cutremure. Nu foarte tare, dar suficient cat sa-ti lase intiparit in minte numele filmului. Ca montajul a reusit sa strice multe momente, da, e adevarat. Prin asta, consider eu, s-a vazut lipsa unei cursivitati si contributia adusa de niste amatori.

In ansamblu, filmul ramane o drama romantica, cu portiuni taraganate, care parca nu reuseste in intregime sa se ridice la inaltimea realitatii pe care vrea sa o prezinte. Ce-i drept nu vorbim de un documentar. Am ramas, totusi, cu un „ah, dar ne doream ceva mai mult, ceva mai intens” pe buze, desi camera te duce foarte aproape de personaje, cat sa le auzi fiecare rasuflare de durere sau de placere.

Nu m-a emotionat povestea din film, desi mi-a placut – la rece – schema lui nevazuta. Cred ca nu i-ar fi stricat mai putin lirism si mai multa obiectivitate. Am senzatia ca Mitulescu (evit prenumele ca sa evit cacofonia) are dificultati in a media masculinul cu femininul, intre a fi cu totul un liric sau a fi cu totul un ‘macho’, sau a le face pe cele doua elemente sa se imprieteneasca.

Loverboy putea fi scurtmetraj cu mare usurinta, dar probabil… eu nu ma pricep.

Linia narativă a filmului e numai un schelet descărnat (de către autori) şi deşirat (de prestaţiile actorilor, de multe ori îndoielnice – singurul care ajunge să susţină un personaj echilibrat, credibil, realist, e Bogdan Dumtrache, în rolul ofiţerului care anchetează cazul în care e implicat şi Luca). Filmul e dezarticulat, lipsit de vlagă, curgerea sa este plată.

Meritul indiscutabil al filmului este frumuseţea. Imaginea lui Marius Panduru face toţi banii, arătând aproape ca-n filmele americane. Poezia lui Mitulescu e şi ea un ingredient excelent. Nu ştiu să fi văzut o scenă de sex mai bună, de curând, decât cea dintre Luca şi Veli, în vreun alt film românesc. Chimia ei, atât de greu de obţinut pe marele ecran, e credibilă. Tensiunea creşte când trebuie, dozajul e perfect.

Intr-un fel, e un portret destul de realist asupra unei generatii debusolate, care nu recunoaste alte valori in afara de cele inscrise pe bancnote si pe siglele masinilor de lux. Sau a unei generatii care si-a pierdut prematur inocenta si simturile. Trebuie sa exagereze pentru a mai simti ceva.

Un liric irepresibil, Mitulescu, al cărui film de debut spunea că adolescenţa şi copilăria sînt stări de graţie chiar şi într-un climat ca acela al ceauşismului terminal, sugerează şi aici prezenţa unor intensităţi indefinit-poetice, a unor fragmente de magie, în spatele opacităţii şi al deznodămîntului riguros-nesentimental pe care li le prescrie personajelor.

Deși nu e un film românesc ”mare”, Loverboy poate fi interesant pentru cei care urmăresc cinematografia acestei țări.