Scenariul e convulsiv, personajele, prea multe, unele chiar inutile, şi filmul devine, nu o dată, confuz.

Filmul poate fi ușor acuzat de câteva scăpări logice sau neconcordanțe tehno-logice, dar când vine vorba de un viitor plauzibil hologramele sunt un fel de cutumă, un must pe check list-ul oricărui SF made in Hollywood așa că ele nu trebuie raportate prea serios la realitate.

Încă un film care cade pradă unor ambiţii/ aşteptări prea mari ca să le poată îndeplini, Prometheus e, totuşi, în materie de spectacol, cu multe clase peste ce a apărut în ultima perioadă. A se vedea pe un ecran uriaş, după ce aţi făcut ochii mari şi v-aţi deconectat sinapsele.

Am inghitit galusca marketingului cum ca “Ridley Scott se reintoarce la genul pe care l-a definit (SF horror)” sperand, in sinea mea, ca il va mai redefini o data. Nu s-a redefinit nimic. Desigur, Prometheus e un film amplu foarte bine realizat, destept, superb vizual si cu un plot eficient, dar lipsit de suflet.

Prometheus reuseste sa aduca pentru prima data pe ecranul de la IMAX o poveste complexa, nu doar efecte speciale (care, apropo, sunt crystal clear), care te bantuie mult timp dupa ce ai parasit sala si care te pune pe ganduri – in principal, cele la care incearca sa raspunda filmul: Cine suntem? Care este scopul nostru?

Dacă te aştepţi la un „instant classic” o să fii dezamăgit. Dacă nu vrei decât un SF care să te ţină în priză timp de două ore, Prometheus e filmul tău.

Un SF superior care se imparte cu talent intre actiune, horror, drama si putina filozofie. Da, nu e lipsit de clisee, si uneori este cam grosolan in impartasirea ideilor mai profunde, dar finalmente demonstreaza clar ca un blockbuster de vara nu trebuie sa fie obligatoriu si tampit, si ramane un film pe care nu ar trebui sa-l pierdeti zilele astea la cinema.

Universul lui Ridley Scott e prezentat în mod inteligent descoperind elemente “decoraţionale” ce nu te mai saturi să le privesti, iar înterpretările celor distribuiţi se acomodează la modul ideal, ieşind în evidenţă Noomi Rapace cu un nou personaj feminin luptător şi Michael Fassbender explorând un mediu non-uman printr-un personaj android asentimental. Veţi avea de-a face cu o acţiune frumos redată prin intermediul creşteri gradate a tensiunii, misterului prezent pretitundeni unde apare camera de filmat, întrebări existenţiale puse de diferite personaje cu diferite credinţe.

Făcînd abstracţie de lumina sumbră în care pune chestiunea dării de viaţă, Prometheus nu e un film foarte interesant. Tot aşa cum asamblarea personajului David din manierisme de mimică, voce şi gestică, luate din diverse surse (nu numai O’Toole şi Bogarde, ci şi personajul computerului HAL din 2001), nu face din el unul dintre marii androizi ai ecranului (ci doar o prezenţă destul de amuzantă în comparaţie cu restul lumii din acest film), intertextualismul filmului nu produce atît o sumaţie – în sensul de încununare – a tot ce s-a făcut mai bun pînă la el, cît o serie de note de subsol la textele clasice ale lui Scott himself, ale lui Kubrick şi ale altora.

Prometheus reînvie amintirile despre Alien pentru cei ce le au, dar funcționează la fel de bine și de sine stătător, ca model contemporan (…) pentru genul sci-fi horror.

Fără îndoială, Prometheus este o încântare, una dintre cele mai bune realizări sci-fi pentru marele ecran de la Avatar încoace

După o primă parte excelentă, ambițiile sale par să depășească execuția, dar în ciuda faptului că devine confuz, rămâne uluitor din punct de vedere vizual și o experiență cinematografică fantastică.

Este absolut superb să te uiți la acest film. Fiecare scenă de exterior sau de interior este filmată ca și cum ar fi o pictură, are profunzime și parcă ar fi de catifea.

un film SF magnific și cu atât mai interesant cu cât pune întrebări despre originea oamenilor și nu are răspunsuri la acestea

Din cauza lipsei suspansului, a personajelor prost cosntruite și a unui scenariu slab, nici toate efectele vizuale uimitoare și nici Fassbender nu pot salva Prometheus de la statutul de rudă mai săracă a lui Alien.

Ridley Scott a updatat clasicul Alien din 1979 cu ceva mai grandios, mai elaborat, dar mai puțin interesant.

Uimitoara revenire la science fiction a lui Ridley Scott țintește prea mult să fie pe placul publicului, când un curaj creativ mai mare ar fi făcut din Prometheus un film mai important.

Ridley Scott încearcă să readucă entuziasmul şi groaza în spectacolul verii, iar, în cea mai mare parte, Prometheus reuşeşte acest lucru.

Finalul nu este înspăimântător de sentimental sau foarte satisfăcător. Altfel, Prometheus e atât de grozav încât în mare parte e imposibil să nu-ţi placă.

În parte tratat de filosofie, în parte pulp fiction, în parte spectacol horror, Prometheus al lui Ridley Scott sfârşeşte prin a avea mai puţine de spus decât ar vrea să aibă.