Q.E.D.este filmul unei echipe însuflețite de inspirația unei producătoare tenace, Velvet Moraru (Icon Production), de flerul ei cinematografic și siguranța bunului gust. Cu toții își merită premiile (printre care cel Special al juriului la Festivalul de la Roma 2013), multele invitații și călătorii prin lume.

Poate dacă ar fi fost explicată ceva mai bine această revelație atunci poate că filmul ar fi fost ceva mai viu, însă nici nu cred că filmul și-a propus vreo clipă să ne aducă teoria matematică mai aproape pentru că ea este până la urmă doar un vehicul ceva mai pretențios pentru a transporta o idee, pardon, o realitate istorică, destul de simplă, și anume evadarea din sistem.

E povestea pe care ţi-ar fi plăcut să o fi scris tu, e drama pe care au trăit-o cei mai pasionaţi oameni ai vremii: neputinţa de a se împlini pe plan profesional din cauza unor alegeri mai mult sau mai puţin potrivite.

Filmul lui Gruzsniczki este primul film de atmosfera comunista care imi place. Poate pentru ca e facut dupa reteta nordica si nu latina, fara isterii, urlete sau lacrimi din ochi vineti. Gruzsniczki stie ca tensiunea dictaturii n-a stat niciodata in hiper-manifestarea teatralica a oprimatilor ci, taman invers, in cuvintele nespuse si in tragedia traita pe furis.

Noul film al lui Andrei Gruzsniczki, Q.E.D., aduce ceva nou în cinema-ul românesc post-’89: o reprezentare a anilor ’80 care pe de-o parte nu mai e gîndită doar în termeni de foame, frig, represiune şi delaţiune, iar pe de altă parte nu e nici poleită de ceea ce s-a numit „ostalgie“.

Filmul acesta vorbeste foarte bine despre OM, despre conditia lui fata de libertatea interioara si cea exterioara, despre tradari, despre caractere, daca vreti … vorbeste si despre importanta seriilor Fourier si a functiilor de unda in salvarea sufletelor noastre .:-) … despre faptul ca e atat de greu sa il cunoastem pe cel de langa noi, daca nu reusim sa ne cunostem mai intai pe noi, sa stim cine suntem, ce vrem, ce putem

Andrei Gruzsniczki face un film curat lucrat, cu scenariu solid, expert filmat de Vivi Drăgan Vasile și cu scenografie de-a dreptul remarcabilă, pe care l-ar fi putut vinde, cu destul succes, ca pe un soi de The Conversation neaoș.

QED este actual şi pare să nu aibă vârstă. Nu se vrea neapărat parte a vreunei mişcări naţionale, ci e de sine stătător.

Ceea ce nu-i prea iese regizorului este insa tocmai acea uniformizare, nivelare a sentimentelor si a reactiilor pe care a mizat pentru a sugera taierea aripilor din epoca. Monotonul, ca linie generala a reactiilor personajelor, chiar si in momentele de aparent climax emotional, plus taieturile bruste (iesirire din scena) creeaza un artificial frustrant. Iar detaliile despre epoca, inserate in dialoguri, nu sunt prea fericit dozate.

Q.E.D.”, al doilea film al lui Andrei Gruzsniczki, este o apariţie insolită în cinematografia română, datorită raportării atipice la trecutul comunist. Temperarea tentaţiei regizorului-scenarist de a spune totul despre perioada reconstituită l-ar fi transformat însă dintr-un film bun într-unul remarcabil.

Am avut rețineri apropos de Quod Erat Demonstrandum. Adică iară comunism… și atât de snob cât să fie filmat în alb-negru. Dar l-am văzut și mi-a cam plăcut. Chiar destul de mult.

Ritmul filmului nu este tumultuos, trepidant, brutal, ci egal, insidios, asemenea manipulatorului locotenent Voican.

Lent și precis, un portret sensibil al opresiunii care a existat în România.