De la povestea calda si credibila prezentata, la modul in care actorii intra cu o extraordinara naturalete si empatie in haina personajelor, la imaginile graitoare pe care camera le selecteaza inteligent si le daruieste cu multa lumina si de multe ori si cu mult umor (Liviu Marghidan) si pana la coloana sonora de mare clasa artistica … filmul acesta “e diferit”.

Într-un context dominat de decizii regizorale care nu sînt nicicum (şi care, prin urmare, nu reuşesc să dea o formă conţinutului parafrazabil al filmului – adică acţiunilor, evenimentelor –, astfel încît excentricitatea acestui conţinut devine greu distinctibilă de simpla inepţie), ocazionalele accese de personalitate stilistică ale lui Georgescu (aici un flashforward, dincolo un sărut dat în reluare din diverse unghiuri) sînt la fel de intempestive, de arbitrare, de hodoronc-tronchiste, ca elanurile cîntăcioase ale unui afon.

acoperă o largă gamă de genuri, cu o istorie livrată de scriitorul și scenaristul Barry Gifford (Wild at Heart, Lost Highway) în povestirea autobiografică Almost Oriental. Din nefericire, Lucian Georgescu dă greș atunci când lipește câte puțin din fiecare într-un colaj în care vrea musai să transmită multe lucruri importante, dezavantajat și de accentul necredibil și jocul plat al lui Marcel Iureș, cu un permanent ton superior, didactic și politicos.

Tatal fantoma merita vazut. E o poveste calda si amuzanta care se intampla nu in Romania cosmetizata pentru turism, nici in Romania coplesita de drame pentru sensibilizarea strainilor, ci in tara pe care o stim pentru ca am batut-o cu piciorul in lung si-n lat. Cu toate ca dialogurile sunt in proportie de 70% in engleza, va asigur ca este film de-al nostru, pentru noi.

Tatal Fantoma, cel mai nou film cu maestrul Marcel Iures, e ca o prajitura buna pe care o gasesti intr-o carte de bucate. Are toate ingredientele pentru o prajitura delicioasa, inveti reteta ca sa fii sigur ca nu ratezi niciun pas, poza e la fel de apetisanta ca dulcele din teorie, dar rezultatul nu e la fel de savuros ca ceea ce te asteptai sa degusti.

La vizionare am avut momente când eram într-o confuzie totală, la fel cum sunt și personajele din film, însă înlănțuirea întâmplărilor m-au ajutat să deslușesc simboluri și noi sensuri. Confuzia identității a tuturor personajelor se risipește în final și îi prezintă în adevărata lor esență, iar totul se bazează pe celebrul citat „nu destinația contează ci drumul”.

Daca exista un element care sa lege aceste elemente disparate si sa dea unitate filmului, e tocmai faptul ca „Tatal fantoma”, fara sa-si fi propus, e un roadmovie in masura in care te poarta prin mai multe genuri si stiluri diferite, neasumandu-l pe niciunul pana la capat pentru ca nu stie ce vrea si unde doreste sa ajunga. In lipsa unui sambure solid, toata constructia – imaginea atenta a lui Liviu Marghidan, muzica lui Johannes Malfatti, interpretarile samd – se imprastie.

Singura secvenţă curat Barry Gifford – una cu femei grase şi lascive într-o piscină orientală – îşi găseşte cu greu locul într-un scenariu care nu are nici cea mai vagă idee unde vrea să ajungă. Probabil e şi unul dintre motivele pentru care premiera a venit la doi ani după realizarea filmului.