The Conjuring este printre puţinele filme care tratează tema paranormalului cu un asemenea respect pentru efecte vizuale, decor şi tehnicile de filmare.

James Wan livreaza increzator un film horror tribut pentru subgenul supranatural, apeland la arhive autentificate din trecutul unor demonologi care au asteptat mai bine de doua decenii pentru ca povestea lor sa fie ecranizata.

O simplă bătaie din palme poate să-ți dea fiori. Fără a infecta pelicula cu teroarea absolută din Saw, regizorul preferă să lase suspansul și frica să decurgă natural, progresiv, fără a se grăbi să ne dezvăluie entitatea supranaturală ce sălășluiește în casa familiei Perron.

De ce este atât de al naibii de înfricoșător? În primul rând, pentru că James Wan își ia timp pentru a ne ajuta să-i cunoaștem pe toți cei implicați în poveste, înainte ca totul să se ducă dracului.

Încercările lui Wan de a șoca sunt previzibile, dar – yikes! – sunt înfricoșătoare.

Privind The Conjuring e ca și cum ai face turul unei case bântuite și cineva te trage după el și te împinge, rapid, prin toate camerele.

M-a speriat de nu mai știam de mine. Numai în cazul filmelor, acesta este un compliment.

un film fantastic de real despre o casă bântuită.

Wan reușește, cu dibăcie, să atingă punctele sensibile ale publicului, folosindu-se de o atmosferă și de o serie de efecte sonore pentru a produce efeste înfricoșătoare, care, pentru nicio clipă, nu par ieftine.

Odată ce-și stabilește ingredientele, The Conjuring merge direct la țintă – iar rezultatul este o plictiseală înfricoșătoare.

Cu o distribuție de excepție, cu o poveste solidă și cu o regie consistentă și plină de energie, The Conjuring este o poveste de modă veche cu fantome și este una a nibii de bună.

este congingătoare, cu interpretări bune, și atunci când se ia în serios, este remarcabil de înfricoșătoare.

Cea mai înfricoșătoare poveste a lui James Wan până în prezent.