The Descendants nu este decât un pom lăudat gârbovit de greutatea suprarealistă a onorurilor și decorațiunilor.

Daca scenariul, macar schimburile de replici, s-ar fi situat, ca originalitate, deasupra unui film de Lifetime/Hallmark, poate c-as fi trecut chiar peste surplusul afectat de ceruri, valuri, plaja si verdeata. Oricum, prezenta lui Clooney si ocazionalul “fuck” nu ar fi trebuit sa ridice afacerea asta terna de la nivel de TV movie la nasul marelui Oscar.

The Descendants este un film care reușește să te surprindă, care îți oferă și doze mici de umor, de cele mai multe ori negru, ca să treci mai ușor peste momentele dificile. Are emoție, dar nu împinge coarda atât de mult încât să stai numai cu nasul în batistă, ridică probleme importante și le rezolvă cu totul altfel decât te-ai fi așteptat.

Filmul bazat pe romanul autoarei Kaui Hart Hemmings iti ofera in doze echilibrate portiuni lacrimogene imbinate cu scene in care George Clooney iti aduce zambetul pe buze cu umorul sau, de cele mai multe ori, destul de negru.

„The Descendants” e un film de mica amplitudine, de „mica respiratie”, din aceeasi paradigma cu „Up, in the Air”/”Sus, in aer”, unde tot George Clooney interpreta personajul principal, dar acela era mult mai bine scris si avea, in ciuda conformismului, un clenci final: eroul ramanea un outsider, schimbarea sa la fata nu avea loc, asa cum ne imaginasem.
Aici, fidelitatea fata de materialul originar si lipsa de inventivitate a regizorului fac ca povestea sa ramana subdezvoltata si neconvingatoare.

Un film de familie clasic, cu o poveste aproape plina de clisee, “The Descendants” este tocmai demonstratia perfecta pentru talentul lui Clooney.

A spune despre The Descendants că este un film perfect e ca o insultă, o trădare a determinării acestuia de a proclama imperfecțiunea rasei umane.

O splendidă comedie-dramă

Dramele de familie care implică moartea unei rude tind să țintească sentimentalisme accesibile sau să sfârșească în durere. Alexander Payne se joacă cu aceste pericole de multe ori în The Descendants, dar reușește să nu cadă în capcana lor.

O revenire minunată după Sideways, din 2004 – așteptarea a meritat.

O tragedie îmbinată cu comedie necesită o echilibristică formidabilă din partea regizorului cât și a actorilor, o sarcină de care aceștia se achită fără nicio șovăială.

Acest încântător nou film trist de Alexander Payne promite delicatețe, pe care o și oferă, dar și ceva complex, care însă lipsește.

E cald și uman și frumos realizat și e un triumf în plus pe lista lungă de victorii a lui George Clooney, atât ca movie star, cât și ca actor.

Această comedie dramatică matură, bine jucată, este mai mult decât satisfăcătoare, poate chiar eliberatoare.

a sosit timpul pentru ca cei care au colaborat la acest film să-și arate talentul, iar The Descendants reprezintă vârful succeselor lor

Ajungem să ne pese de viaţa acestor personaje, să înţelegem modul în care gândesc. Iar asta se întâmplă în puţine filme.

The Descendants, filmul mult-aşteptat de la Payne, reprezintă o nouă piesă de cinematografie frumos cizelată – direct, amuzant, generos, emoţionant – care îşi creează propriile reguli, aşa cum s-a întâmplat şi cu About Schmidt şi Sideways.

Dacă este ceva fundamental greşit la The Descendants, eu nu reuşesc să găsesc aşa ceva. Ceea ce văd se numără printre locurile de sus ale listei cu filmele cele mai bune ale anului.