Dacă analogiile şi reveriile lui Guzmán devin ocazional prea aburoase şi preţioase – fantezii cu exoduri pe alte planete, lovitura de stat a lui Pinochet coincizînd cu explozia unei supernove –, misiunea de a inventaria şi reconstitui crimele dictatorului îl readuce mereu pe eseist la concret.

Documentarul alege un registru liric-oniric punctat de adevaruri de neimaginat despre victimele si supravietuitorii unei istorii care de cele mai multe ori nu-l lasa pe om sa traiasca in liniste, in armonie cu stelele si apa, aceasta subtila si vitala legatura a umanitatii cu intregul Univers.

Secretul nasterului de sidef este un film vindecător, asemenea unei epopei vizuale din care se desprind simboluri care purifică, transformând resentimentele în simbolurile rostite prin cuvintele unei limbi pe care o mai vorbesc doar câţiva locuitori de pe coastele îndepărtate.

Filmul se vede cu un nod în gât şi te urmăreşte greu mult timp după aceea.

Construcţia fiecărui cadru şi vertijul de imagini dintre cele mai diverse urmăresc seducerea spectatorului şi, alături de comentariu, injectează filmului greutatea unei opere care se vrea esenţială.

acesta nu este un film despre ştiinţă sau astronomie – povestea pe care o spune Guzman este mult mai umană decât aceea, înrădăcinată într-o durere profundă pentru pierderile ţării sale (de vieţi, de inocenţă, de relaţiile cu oceanul).

Un pic prea asemănător cu Nostalgia for the Light pentru a mai avea aceeași magie.

După Nostalgia for the Light, acest regizor ne aduce o altă mare realizare cinematografică.

Deși există atât de multe lucruri bune în acest film, atât de multe idei inspiraționale și tragice despre apă și despre stele și despre memorie și despre muzică, ce ma impresionat cel mai mult este vocea frumoasă și înduioșătoare a lui Guzman, încercând să înțeleagă sensul unui lucru fără sens: cum secole de-a rândul cei puternici au putut să cântărească valoare vieților celor slabi

…o poveste necesară spusă de un maestru în arta de a povesti.