“The Sweeney” este un film vizionabil, ba chiar unul recomandabil celor care vor sa mai priveasca si altceva fata de ceea ce s-a tot servit anul asta; garantiile impun momente bune care nu se lasa asteptate.

Dimensiunea stilistică se regăseşte şi în zona imaginii – o combinaţie de decupaj atent elaborat şi deconstructivism gestionat cu precizie (deşi, uneori, jongleriile cu zonele de sharff nimeresc cam pe-alături). De asemenea, Nick Love se dovedeşte capabil să construiască un suspense autentic, cum rareori am mai întâlnit în peisajul doldora de clişee din ultima vreme – există secvenţe susţinute care se urmăresc efectiv cu sufletul la gură.

The Sweeney nu e genul de film care se cramponează în chestiuni de subtilitate. Ce primiţi pe banii voştri e o propunere proaspătă (vă amintiţi ultimul film britanic de acţiune – fără Jason Statham – care a ajuns în cinematografele noastre?), lustruită vizual, cam prăfuită la capitolul poveste, însă perfect vizionabilă.

Avem toate elementele care fac deliciul unui film de actiune: lupte corp la corp, multe impuscaturi, urmariri, atat cu masina, cat si pe jos, accidente, explozii. Toate bine regizate.

Ok, nu am nimic impotriva remake-urilor, din contra, uneori este chiar placut sa vezi revitalizat un serial la care, chiar daca erai copil, te uitai aproape negresit in fiecare seara de vineri; insa nu pot deloc sa laud o tentativa esuata, mai ales din punctul de vedere al scenariului care, dupa parerea mea, nu are ce cauta nici macar pe un post de televiziune.

Singurul lucru bun pe care îl are acest remake este distribuirea lui Ray Winstone în film.

Scenele de acţiune sunt reuşite, dar dialogurile reprezintă un minus pentru un thriller, altfel, bine interpretat şi plăcut.

Unde cândva (la serialul TV) era profesionalism ridicat, acum (în remake-ul din prezent) nu există decât un şarm venit, însă, numai din partea lui Winstone. Se ajunge în situaţia de a ţine mai mult cu răufăcătorii, decât cu eroul principal.