Mesajul lui Whiplash e pe cat de simplu, pe atat de „inactual”: ca sa ajungi undeva, trebuie sa te duci pana acolo.

Actiunea se desfasoara in principal intr-o singura camera, plina de muzicieni cu prim plan pe Andrew si baterie, pe transpiratia si sangele ce joaca pe talere. Scenele sunt insa atat de impresionante visual si sonor incat nu se simte lipsa diversitatii.

[…] nu există nimic care să merite luat din ceea ce se trafichează – şi nu se chestionează decît superficial – în Whiplash: o mistică a excelenţei ca produs al unor metode pedagogice teroriste şi al voinţei individuale încrîncenate, fără nici o bucurie, fără nici o împărtăşire, fără nici o ambiţie mai largă de deschidere a minţii.

Whiplash prinde cu adevărat avânt atunci când joacă după regulile thriller-ului, chiar dacă o face deghizat în spatele unui coming of age de genul celor care primesc frecvent acolade la Sundance.

Dacă Damien Chazelle, regizorul – fost toboşar -, a dorit să facă un thriller la conservator în ritm sincopat, a reuşit.

Ceea ce oferă filmului un plus, în ciuda improbabilităților sale, este portretul brutal și franc, dar în același timp subtil al relațiilor schimbătoare dintre profesor și elev.

Dacă realizatorul rețelei Facebook, Mark Zuckerberg, ar fi luat lecții de jazz la tobe de la Dr. Hannibal Lecter, rezultatul ar fi putut arăta așa.

Susținut de două interpretări răvășitoare, acest film extraordinar, brutal și fără compromisuri vă va lăsa buimăciți și incitați.

Un film în care simți la fel de mult precum vezi, iar ceea ce vezi este atât excelent, cât și înfiorător.

Este electrizant.

Filmul este o piesă de artă impresionantă, care explorează prețul pentru măreția artistică, în timp ce demonstrează exact cum aceasta arată.

Poate că greșește în privința unor lucruri, dar țintește, și în cele din urmă reușește, să atingă o autenticitate mai exaltată și mai primordială decât însăși veridicitatea în sine.

Extraordinarul film al lui Chazelle ne transpune în mintea a doi bărbați în căutarea perfecțiunii.

De departe, cea mai bună parte a filmului este cea din ultimele 20 de minute și ceva, și este atât de bună, încât se revanșează pentru nereușitele de până atunci.

Un fascinant portret a două persoane care lucrează la teoria conform căreia presiunea transformă cărbunele în diamant.

Este garantat că vei ieși din cinematograf plin de adrenalină.

Teller impresionează din nou printr-o interpretare care este deseori mocnită, decât nestatornică.