Fabule, sarade… dar Sorrentino nu se joaca cu noi! Ne trezeste dintr-o dolce far niente periculoasa! Ne impinge sa gandim!

Din păcate, nostalgia luminoasă, rememorarea trecutului printr-un existenţialism deghizat într-o seninătate uşor sarcastică, dar palidă, nu reuşesc să-ţi inducă toate acele stări afective persistente pe care nu le poţi numi, dar la care te întorci.

Sorrentino pare preocupat mai mult de a-şi satisface vanitatea de stilist înzestrat, într-o formă de autocomplezenţă care rezultă într-un cinema lipsit atât de umor, cât şi de tragism – lipsit de viaţă.

Ne uităm la filme sperând că vom avea parte de experiențe de acest fel.

Cea mai mare problemă a lui Youth, și este o problemă majoră, o reprezintă dorința de a arăta lumea doar din perspectiva bărbaților.

Fiecare scenă are viață proprie.

Minunăția naturii este doar dedusă, în loc să fie explorată.

Efemeritatea vieții, fragilitatea dragostei, persistența dorinței: Acestea sunt temele care se învârt în Youth.

Este mai întâi decât orice un eseu cinematografic, o meditație asupra minunățiilor și complicațiilor vieții, o examinare a ceea ce rămâne, a ceea ce contează pentru oameni, indiferent de vârstă.

Youth este cinema de calitate superioară, cu pasiune și îndemânare.

O cufundare completă în plăcerile senzoriale ale cinemaului.

Are elemente de la Fellini și Local Hero al lui Bill Forsyth, într-un mix cu nostalgie, o contemplare a veții contemporane și cu anecdote.

Este distractiv, cu idei și imagini amuzante, iar estetic este plin de stil.

Filmul poate că durează aproape două ore, dar Sorrentino insistă ca niciun moment să nu fie pierdut.

Cu fiecare turnură, Sorrentino este întotdeauna cu un pas înaintea publicului, construind o poveste care avansează cu un ritm captivant.