Interviu > Barbara Miller, regizoarea filmului documentar Forbidden Voices, proiectat la One World Romania

Aseară, 11 martie, la Cinema Patria din Bucureşti, s-a dat startul unei noi ediţii a One World Romania, un festival de film documentar dedicat drepturilor omului.

Unul dintre filmele pe care abia aştept să le văd la One World este Forbidden Voices, regizat de Barbara Miller. Motiv pentru care am decis să-i adresez regizoarei câteva întrebări despre acest film, care reprezintă debutul ei în lungmetraj.

Barbara Miller a lucrat la Forbidden Voices vreme de cinci ani. Filmul urmăreşte trei femei care au curajul să spună ce gândesc pe blogurile lor, în niște țări în care cenzura este la ordinea zilei. Yoani Sánchez din Cuba, Zeng Jinyan din China și Farnaz Seifi din Iran – acestea sunt eroinele Barbarei Miller.

Forbidden Voices va rula la One World Romania în zilele de sâmbătă, 16 martie, de la 10:00, la Sala Elvira Popescu, iar de la 20:00, la Eforie, dar și duminică, 17 martie, de la ora 16:00, la Cinema Corso.

Blog de Cinema: Din 2003, ai lucrat în televiziune, iar acesta este primul tău lungmetraj. Cum ți-a venit ideea pentru acest film?

Barbara Miller: Am realizat peste 10 documentare de 50 de minute pe teme sociale, la Televiziunea Națională Elvețiană. Temele abordate au fost, spre exemplu, violența domestică, violența asupra copiilor, mișcările anti-globalizare sau sexualitatea femeilor.

Pentru Forbidden Voices am început să mă documentez în urmă cu cinci ani, când am descoperit pentru prima dată oameni cu bloguri din anumite țări în care statul încearcă să controleze și să manipuleze informația din mass-media. Prin intermediul acestor bloguri personale, ”jurnale online” – cum se numeau atunci, am descoperit cum oamenii, mai ales femeile – care nu au prea multe de spus în societățile patriarhale în care trăiesc, gândesc despre situația în care trăiesc, am descoperit visele lor, frustrările, speranțele dar și dorința lor de a se schimba ceva pe plan politic. De asemenea, am mai învățat de cât curaj este nevoie pentru a-ți exercita în aceste țări unul dintre drepturile fundamentale ale omului: libertatea de exprimare.

Mulți dintre acești bloggeri au întâmpinat represiuni aspre din partea autorităților, intimidări și chiar acte de violență, iar, uneori, au ajuns în închisoare. Însă, aceștia mi-au arătat că atunci când frica dispare și îndrăznesc să-și spună părerea, ei devin o adevărată amenințare pentru guvernele a căror putere este întreținută cu intimidări și violență. Și evident că am dorit să aflu mai multe despre acești bloggeri.

BdC: Ai lucrat și la War Photographer, regizat de Christian Frei. Cum vezi aceste două tipuri diferite de război: unul cu arme adevărate, iar celălalt, în care cuvintele și social media au luat locul armelor?

Barbara Miller: Toate cele trei protagoniste din documentarul meu trăiesc în țări care au trecut prin revoluții sângeroase. Armele de foc și bombele au fost cele care au produs schimbarea atunci. Dar toate aceste revoluții au adus la putere niște regimuri autoritare. Așadar, aceste trei femei nu vor alte revoluții. Ele luptă pentru o societate democratică, pentru schimbări fără violență, schimbări care să se bazeze pe discuții și dialog, ceea ce și încearcă să facă pe blogurile personale. Stilul în care scriu este non-violent, nu insultă pe nimeni, nu folosesc sloganuri de propagandă, ci se exprimă cu un limbaj exact opus celui folosit de autorități.

De fapt, având în vedere acțiunile pe care guvernele le-au luat împotriva acestor femei, se pare că modul lor de exprimare este eficient. Autoritățile fac orice pentru a le reduce la tăcere, inclusiv cenzurând accesul la blogurile lor, intimidându-le, bătându-le, forțându-le la arest la domiciliu împreună cu copiii lor sau chiar băgându-le la închisoare.

Așadar, folosind, în locul armelor, social media și cuvinte pentru a lupta, pare a fi alegerea cea mai înțeleaptă pentru o schimbare de durată, pentru crearea unei societăți care să respecte opiniile diferite, drepturile omului și în care oamenii să nu se mai simtă amenințați dacă spun ce gândesc.

BdC: O femeie în Cuba, una în Iran și alta în China. Cât de dificil a fost să iei legătura cu ele și apoi să păstrezi legătura.

Barbara Miller: Da, a fost foarte dificil, pentru că, spre exemplu, toate mijlocele de comunicare cu Yoani Sánchez din Cuba erau sub supraveghere, telefonul fix, telefonul mobil, contul de email și nici nu are acces la internet de acasă. În afară de asta, întotdeauna sunt în fața casei ei oameni care verifică cine intră sau cine o însoțește când părăsește apartamentul.

Am avut chiar și mai mari dificultăți în a o contacta pe Zeng Jinyan din Beijing, deoarece în ultimii ani aceasta a fost arestată la domiciliu împreună cu fiica sa; oameni din Serviciile secrete patrulând în fața casei zi și noapte. Deși am fost de trei ori în China și am încercat orice ne-a trecut prin cap, nu am reușit să filmăm un interviu cu ea. Din fericire, am reușit să primim un material filmat chiar de Zeng Jinyan în timp ce se afla sub arest.

Farnaz Seifi trăiește în exil, la Bonn, fără posibilitatea de a mai reveni în Iran, pentru că ar fi arestată imediat. Așadar am avut posibilitatea de a înfățișa viața ei din exil, însă în momentul în care am încercat să filmăm câteva secvențe în Teheran, cameramanul Peter Indergand a fost arestat de două ori în patru zile și i s-a interzis să mai filmeze.

BdC: Cât timp ai lucrat la acest documentar?

Barbara Miller: Lucrez la acest proiect de aproape cinci ani, din moment ce a fost foarte dificil de găsit finanțare, iar acum cinci ani mișcarea bloggerilor era aproape necunoscută. Abia după protestele iraniene, organizate și publicate pe internet, percepția publicului a început să se schimbe.

Apoi, așa cum am menționat, filmările au fost foarte dificile și ne-a luat mult timp și multă energie. În plus, montajul a necesitat multă muncă pentru că aveam filmări din atât de multe surse. Filmările făcute de noi, dar și cele pe care ni le-au trimis protagonistele în încercarea de a ne ajuta. De la Zeng Jinyan, din China, dar și din Cuba, unde Yoani Sánchez și soțul ei Reinaldo Escobar au folosit camere ascunse pentru a se filma în locuri în care nouă, cu camera noastră mare, ne-ar fi fost imposibil să intrăm fără să fim arestați. De asemenea, am mai avut și material de arhivă și chiar clipuri de pe YouTube.

Bdc: Ai reușit să te întâlnești față în față cu aceste femei?

Barbara Miller: Evident și sunt foarte fericită că am reușit. Am întâlnit-o pe Yoani Sánchez în timpul filmărilor din Havana și am filmat împreună cu Farnaz Seifi în Bonn, apoi am însoțit-o în călătoria ei spre Paris, la întâlnirea cu cei din conducerea organizației Reporteri fără frontiere.

De când Forbidden Voices a început să fie prezentat pe la diverse festivaluri, în dese rânduri am avut plăcerea de a face prezentarea împreună cu Farnaz Seifi, cu care am devenit bună prietenă.

Chiar săptămâna trecută am reușit să mă reîntâlnesc cu Yoani Sánchez, la o proiecție a filmului în Praga, la One World Film Festival. După aproape zece ani în care i-a fost interzisă părăsirea Cubei din cauza a ceea ce scrie pe blogul său, în cele din urmă, zilele trecute, Guvernul cubanez i-a ridicat interdicția. Însă nu se știe ce se va întâmpla în momentul revenirii sale în Cuba.

Din păcate, pe Zeng Jinyan nu am reușit să o întâlnesc în persoană, dar ținem legătura, am avut șansa să-i trimitem filmul și a fost foarte încântată de ce a ieșit.

BdC: Ce ai dori ca oamenii să înțeleagă după vor fi urmărit acest documentar?

Barbara Miller: Aș vrea să atrag atenția asupra dificultăților pe care oamenii încă trebuie să le suporte în diferite țări dacă îndrăznesc să spună ce gândesc, să ceară un sistem democratic și respectarea drepturilor omului.

Așa cum Yoani Sánchez spune: ”Cu cât mai mulți oameni știu ce se întâmplă în țările noastre, cu cât ne urmăresc mai multe persoane pe Twitter și ne citesc blogurile și semnează petiții pentru a forța guvernele noastre să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile lor, cu atât suntem mai protejați și cu atât guvernele noastre simt presiunea internațională pentru a schimba ceva”. Iar noua lege aprobată în Cuba pe 14 ianuarie, care, pentru prima dată în ultimii 50 de ani, prevede libertatea cubanezilor de a călători fără nevoia unei aprobări guvernamentale poate reprezenta primul pas.