0
3 februarie 2011
 
 

Interviu > Răzvan Rădulescu


Acesta este, probabil, cel mai cunoscut scenarist autohton. A lucrat la: Marfa și banii (2001), Moartea domnului Lăzărescu (2005) – ambele în regia lui Cristi Puiu, Hârtia va fi albastră (2006), Boogie (2008), Marți, după Crăciun (2009) – toate trei în regia lui Radu Muntean, și Călătoria lui Gruber (2008) – regia Radu Gabrea. De asemenea, la scenariul filmului regizat de Cristian Mungiu – 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile – a contribuit în calitate de consultant. Iar o dată cu Felicia, înainte de toate, Răzvan Rădulescu a experimentat şi cum este să vezi lucrurile din punctul de vedere al unui regizor.

Anul trecut publicam un top al filmelor favorite ale lui Răzvan Rădulescu. Acum, acesta ne vorbeşte despre cum îşi alege poveştile pe care le transpune în scenarii, despre colaborarea sa cu Melissa de Raaf, despre criticii şi blogurile de film din România, dar şi despre ce contează cel mai mult pentru el la un film.

mymagicSTAR: Ești, poate, cel mai bun scenarist din România. Ai ajutat la ”Moartea domnului Lăzărescu”, la ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” și chiar la ”Legături bolnăvicioase”. Acum, iată-te în postura de regizor. Ce te-a determinat să pornești și pe acest drum?

Răzvan Rădulescu: Să zicem că am avut norocul să fiu cel mai activ scenarist. Unele scenarii le-am scris și le-am gîndit în coloborare cu regizorii. La altele (4,3,2 sau Legături…) m-am nimerit să fac script consulting. Înainte să scriu scenarii, am făcut cîteva meserii, sau măcar m-am pregătit pentru ele: am scris roman, am scris articole, am făcut corectură de ziar, am făcut layout pentru reviste, am fost art-director la revista Elle și la revista Penthouse. Am terminat regia de operă la Academia de Muzică, dar, în afara spectacolului de licență, n-am mai pus nimic în scenă. Mi-aș dori să montez un spectacol de operă, însă nu cu cîntăreții și cu orchestrele pe care le oferă acum teatrele de operă din România. Să regizez un film mi s-a părut cel mai apropiat substitut al punerii în scenă a unei opere. Există în „Felicia..” destule elemente care trădează această dorință ascunsă.

mS: Cum ți s-a părut noua poziție: să nu mai fii doar omul din spatele poveștii, ci chiar cel care o spune, cel care transformă cele câteva pagini de scenariu într-un univers cu oameni, lucruri, sentimente.

Rădulescu: Mi s-a părut că pune în discuție însăși substanța scenariului. Vorba care spune că socoteala de acasă nu se potrivește întotdeauna cu socoteala din tîrg e adevărată. Trebuie să fii pe fază și să observi cînd nu se potrivește. Am fost pe fază, și Melissa, și eu, de destule ori. Și, tot de multe ori, ne-am încăpățînat să nu observăm diferențele.

Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf/Foto: Adevărul

Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf/Foto: Adevărul

mS: Cum îți alegi poveștile pe care le transpui în scenarii? Spre exemplu, cum a apărut Lăzărescu sau Felicia? Probabil că ai o mulțime de idei, însă ce anume te face să te oprești la una în mod special?

Rădulescu: Poveștile pe care le auzi sau le citești sînt dublu sau triplu mediate de cadrele de observație și reflecție care le fac posibile. Cu cît sînt mai „mari” și mai „importante”, cu atît sînt, paradoxal, mai insignifiante și mai sărace în semnificație. Mă atrag situațiile care par să trimită la o temă majoră și care îmi lasă posibilitatea de a formula tema.

mS: Care au fost împrejurările în care ai ajuns să colaborezi cu Melissa și cât de mult a putut ea s-o înțeleagă pe Felicia, pentru că mi se pare o poveste, mai degrabă, 100% românească.

Rădulescu: Am scris cu Melissa două scenarii pentru alți regizori și am lucrat pe cîteva proiecte de script consulting înainte să ne apucăm de Felicia. Felicia este o poveste 100% românească, la fel cum este, sută la sută, povestea olandeză a unui imigrant român în Olanda. Și la fel cum este povestea, sută la sută universală, a oricui pleacă de acasă și așteaptă, cînd se întoarce, să nu se fi schimbat nimic.

mS: Fratele meu îmi spunea că nu i-a plăcut faptul că le-ai adus pe acele cunoștințe ale mamei Feliciei în aeroport. I s-a părut că sunt secvențe de umplutură, care nu au ajutat cu nimic acțiunea să meargă mai departe. Care a fost scopul pentru care respectivele personaje au apărut totuși?

Rădulescu: Mi se pare că într-o lume pe care o abandonezi și care te respinge, nici măcar coincidența nu se supune regulilor haosului. Dimpotrivă, ea tinde să se ordoneze adversativ. Cuplul Constantin are de-a face mai mult cu Iulia, decît cu Felicia. Prezența lor în aeroport a fost, pentru noi, obligatorie.

mS: Mi-ar fi plăcut puțin mai mult mister la finalul filmului. Personal cred că totul se putea termina după acel monolog al Feliciei, în care își exprimă toate frustrările acumulate în zeci de ani, în care spune tot ce ținuse în ea atâta timp. Ce te-a făcut să continui și să n-o lași pe sora ei doar la stadiul unui personaj doar sugerat?

Rădulescu: Îți imaginezi că ne-am sucit și ne-am răsucit în ce privește finalul de multe ori. Pînă la urmă, am ajuns la concluzia că misterul pe care l-ar fi creat o Iulia invizibilă și un tată bolnav care brusc nu mai răspunde la telefon ar fi bruiat înțelesul mai larg al problemei Feliciei. În definitiv, contează cum arată Iulia? Contează că s-a rezolvat problema cu Marc? Sau că tatăl e bine mersi și n-a răspuns pentru că a gătit, din entuziasm, în bucătărie? Nu. Și tocmai pentru că nu contează, trebuie arătat. Altfel, începe să conteze într-un fel incontrolabil.

Ozana Oancea în Felicia, înainte de toate

Ozana Oancea în Felicia, înainte de toate

mS: I-am pus această întrebare și Ozanei și acum și ție: ce părerea ai, dacă ar urma un sequel: ”Felicia, după toate acestea”, oare cum i s-ar schimba viața. Adică, s-ar schimba ceva, cu adevărat? În concediul următor, Ozana s-ar întoarce să-și mai vadă părinții?

Rădulescu: Nu știu. Ce face Felicia dincolo de arcul narativ explicit al filmului ține de imprevizibilul oricărui parcurs biografic. Asta mi se pare și frumusețea.

mS: În general, filmele pe care le faci ajung pe la diverse festivaluri. Cât de mult te influențează părerile criticilor în munca ta viitoare?

Rădulescu: Sînt cîțiva critici pe care îi citesc constant, nu neapărat cînd scriu despre mine. Cînd scriu despre filme, în general. Mi se pare o meserie fascinantă și mi-ar plăcea, la un moment dat, să mă apuc de ea.

mS: Urmărești blogurile de filme din România? Ce contează pentru tine cel mai mult la un film: acțiunea, povestea sau detalii puțin mai tehnice, precum regia, montajul sau interpretarea actorilor?

Rădulescu: Urmăresc blogurile de film și de literatură. Cînd a apărut „Teodosie”, cronicile de pe bloguri mi-au făcut la fel de multă plăcere ca textele criticilor consacrați din reviste. Acuma, cu Felicia, se întîmplă la fel. Ca să-ți răspund fără înconjur la întrebare, mă aflu în situația privilegiată a scenaristului care e, simultan, dintr-un noroc, regizor: cînd am scris, ne-au interesat emoțiile. Pot să obții un fel de imersie în fluxul emoțional al personajelor, echivalîndu-l cu fluxul scrierii (sau al dicțiunii), într-un fel de prezent continuu. Cînd am regizat, pe mine, personal, m-au interesat aspectele tehnice, parte și pentru că n-am experiență, probabil, dar și pentru că, prin natura activității, lucrurile la o filmare sînt disjuncte. Nu există nici un flux emoțional mai lung de o dublă, oamenii din platou au interese diferite și sarcini diferite. Lucrul la un film este tot ce-ți poți imagina mai diferit de „prezentul continuu”.


Articol scris de