Săptămâna aceasta, noul film al lui Alejandro González Iñárritu – Biutiful – s-a lansat și în cinematografele din România. Nu este un film foarte bine privit de către critici (magicMeter=57%), însă tratează un subiect care l-a obsedat pe Inarritu toată viața și pe care a dorit să-l expună într-un film. Așa a apărut Biutiful, un film despre ”despre paternitate – despre teama de a pierde un tată, de a fi tată şi acel moment în care începi să devii propriul tău tată şi copiii tăi încep să devină tu”, după cum îl caracterizează regizorul.
După ce am dat ocolul lumii cu Babel, credeam că am explorat îndeajuns linii multiple, structuri fracturate şi povestiri încrucişate. Fiecare dintre filmele pe care le făcusem fusese filmat într-o limbă diferită, într-o ţară diferită, cu diferite structuri şi dimensiuni. Când am terminat Babel, eram atât de epuizat încât am spus în glumă că următorul meu film va avea un singur personaj, într-un singur oraş, cu o linie a povestirii dreaptă şi va fi în limba mea maternă. . . şi iată-l. Biutiful este tot ce nu am făcut înainte: o poveste liniară bazată pe personaje.
Intenționam să capturez expresia simplă a unei existenţe complexe. Într-un fel, Biutiful este, încă o dată, despre un subiect care m-a obsedat întreaga mea viaţă şi carieră: este despre paternitate – despre teama de a pierde un tată, de a fi tată şi acel moment în care începi să devii propriul tău tată şi copiii tăi încep să devină tu. Este despre pierdere – deoarece, la urma urmelor, suntem şi ceea ce am pierdut. Este acelaşi subiect, dar este diferit. Aici, am vrut să distrug iluziile şi să dezvălui adevărul cu impactul inechivoc al intimităţii. Da, Intimitatea ca noul Punk.
Întrebat despre cum îi vin ideile pentru filmele sale, Iñárritu a menționat: ideea fiecărui film apare ca ”o parte dintr-o conversaţie, o scenă întrezărită prin geamul unei maşini, o rază de lumină sau nişte note muzicale”. Iar Biutiful…
a început într-o dimineaţă rece de toamnă din 2006 în timp ce pregăteam micul dejun împreună cu copiii mei şi am pus la întâmplare un CD cu Concertul de pian în sol major al lui Ravel. Cu câteva luni înainte, ascultasem acelaşi concert de pian de Ravel într-o excursie cu maşina, cu familia, de la Los Angeles la Festivalul de film de la Telluride. Peisajul din zona Four Corners îţi lua răsuflarea, dar după ce s-a terminat bucata de Ravel, ambii mei copii au început să plângă în acelaşi timp. Melancolia, tristeţea şi frumuseţea piesei muzicale i-a copleşit. Copiii mei nu au putut face faţă şi nici explica. Au simţit doar. Când au auzit acea bucată de Ravel din nou, în acea dimineaţă, amândoi mi-au cerut să opresc CD-ul. Şi-au amintit cu claritate impactul emoțional şi cum i-a mișcat muzica aceea. În aceeaşi dimineaţă, un personaj a bătut la uşa capului meu şi mi-a spus: Hola, mă numesc Uxbal. În următorii trei ani, mi-am petrecut viaţa cu el. Nu ştiam ce vrea, cine era sau încotro se îndrepta. Era dezinteresat şi plin de contradicţii. Dar, să fiu sincer, ştiam cum vreau să-l prezint şi cum vroiam să o închei cu el. Da, aveam doar începutul şi sfârşitul.
Javier Bardem și Alejandro Gonzalez Inarritu/Foto: Jose Haro
Doar un an mai târziu, în timp ce mă plimbam în zona El Raval din Barcelona, totul a căpătat sens. Barcelona este regina Europei. Este într-adevăr frumoasă, dar, ca orice regină, are şi o parte mai interesantă decât cea evidentă şi câteodată plictisitoare frumuseţe burgheză admirată de fiecare turist şi fotograf de cărţi poştale. De când aveam 17 ani şi călătoream în jurul lumii muncind pe o navă de transport ca spălător de podele, am fost atras, curios şi fascinat de cartierele ascunse, pe care nu le vede nimeni. Acestea mă impresionează. Şi mă refer la noua lume diversă, complexă, marginală şi multi-etnică, o lume care a fost creată de curând în Barcelona şi în majoritatea oraşelor mari din Europa. Aşa ceva ar fi fost imposibil de imaginat când am venit prima oară la Barcelona, la 17 ani. Dar acum, imediat, am ştiut că Uxbal aparţinea acelui loc, ştiam că aparţine acelei comunităţi eclectice şi vibrante, care dă o formă nouă lumii (…)
La urma urmelor, când un film nu este un document, este un vis. Şi ca visător, eşti mereu singur, aşa cum un pictor este singur cu o pânză goală. Şi să fii singur înseamnă să pui întrebări (după cum a zis odată Goddard)… şi să faci filme este să dai răspunsuri întrebărilor
Despre alegerea lui Javier Bardem în rolul principal, Iñárritu spune:
De când am început să scriu Biutiful, m-am gândit mereu la Javier Bardem pentru rolul Uxbal. Nimeni nu putea aduce rolului ce a adus el. Nu aş fi putut face filmul fără el pentru că, pentru mine, doar el era Uxbal. Timp de mulţi ani, eu şi Javier încercasem să lucrăm împreună. Mă gândeam, personajul acesta va fi podul care ne va aduce pe amândoi pe acelaşi platou de filmare. Stilul şi procesul meu de muncă cu actorii nu este uşor şi nici simplu. Mă dedic complet fiecărui proiect şi cer acelaşi lucru din partea actorilor. Sunt obsedat de perfecţiune sau de ceea ce eu consider a fi perfecţiune. Este o încercare dificilă, atât fizic cât şi emoţional. Atunci când l-am adus pe Javier în ecuaţie, a fost de parcă flămândul şi lihnitul s-au întâlnit şi amândoi doream satisfacţie. Javier nu este doar un actor extraordinar; este unic. Toată lumea o ştie. Se pregăteşte exhaustiv şi scrie note cuprinzătoare despre personajul său. Şi el este angajat, intens şi obsedat excelenţă. Dar ceea ce îl face pe Javier atât de special şi unic este o greutate, o gravitate, o prezenţă prevestitoare pe ecran care se bazează pe adânca şi puternica sa capacitate de reflectare şi profunda sa viaţă interioară. Aşa ceva nu se învaţă. E ceva ce ai sau nu ai (înger sau diavol).
Javier Bardem și Alejandro Gonzalez Inarritu/Foto: TransilvaniaFilm
Spre deosebire de celelalte filme ale mele, când am filmat diferite poveşti cu diferiţi actori pe durata mai multor săptămâni, în acest caz am avut o filmare lungă şi intensă cu Javier în aproape fiecare scenă, întotdeauna cărând, efectiv, filmul pe umerii săi. Precizia şi intensitatea emoţională necesară în fiecare scenă nu a fost uşor de menţinut, mai ales atunci când încerci să menţii un echilibru cu actori, non-actori şi copii. În toamna şi iarna 2008/09, Javier Bardem, bărbatul pe care îl ştiam, a dispărut pur şi simplu pentru a-l aduce la viaţă pe Uxbal.
De asemenea, Alejandro González Iñárritu a mai adăugat că-i dedică acest film tatălui său:
Ca de obicei, dedic acest film unui membru al familiei mele – nu din cauză că fac parte din familia mea ci din cauză că ei sunt motivul, sursa sau persoana căreia vreau să-i vorbesc direct prin intermediul filmului. Acest film este pentru tatăl meu şi el o ştie foarte bine.