0
23 decembrie 2013
 
 

Review > saramon vs 12 Years a Slave


Undeva, spre finalul lui 12 Years a Slave, este o scenă în care se lasă liniștea. Nu mai plânge nimeni, nu se mai aud nici țipete și nici lovituri de bici. Doar Solomon Northup (Chiwetel Ejiofor). Singur. Privindu-ne în ochi, pentru câteva minute bune. Simțind cum îngrijorările încep să dispară și speranțele să se împlinească.

E, poate, scena cu care vei rămâne în minte după ce genericele de final se vor fi sfârșit.
Este o scenă care rupe un pic ritmul filmului, așezându-l, însă, mai bine în conștiința privitorului.

Fără îndoială că aceasta este o poveste înduioșătoare. Numai o persoană fără suflet ar putea rămâne rece în fața evenimentelor ce se succed pe ecran.

Și, fără îndoială, Steve McQueen știe cum să o prezinte, iar John Ridley știe cum s-o scrie. Însă, rezultatul este aproape dezamăgitor, în ciuda interpretării convingătoare a lui Chiwetel Ejiofor.

Solomon Northup are o viață obișnuită, are o familie și lucrurile par să-i meargă bine. La un moment dat, pleacă la o întâlnire cu doi potențiali parteneri de afaceri și, de atunci încolo, începe coșmarul său, începe experiența sa ca sclav.

La început, vrea să trăiască. Apoi, recunoaște că nu vrea altceva decât să supraviețuiască și învață în fiecare zi câte o lecție despre cum s-o facă. Trebuie să fie supus, să pară ignorant, să n-aibă încredere în nimeni, să fie un pic mai mult egoist. Trebuie să ia lucrurile așa cum sunt și să înțeleagă că nu poate ajuta pe nimeni atâta vreme cât nu se poate ajuta pe el însuși.

Și, totuși, unde eșuează regizorul Steve McQueen și scenaristul John Ridley?

Cei doi uită complet de subtilitate, nu par deloc familiarizați cu noțiunea de discreție, nu îndrăznesc să-și lase spectatorii nicio clipă să gândească singuri și îi manipulează fără pic de rușine, indicându-le, în fiecare moment, ce să simtă, cum să simtă și de partea cui ar trebui să fie.

verdict: 3/5


Articol scris de