Un monstru de forma unui copac de tisă. Trei povești. Și încă una bonus. Așteptată de la un copil de 12 ani. Iar cea de-a cincea le cuprinde pe toate cele patru. Aceasta din urmă este, de fapt, filmul lui Juan Antonio Bayona, A Monster Calls, o poveste despre puterea poveștilor, o poveste despre durere, dragoste, imaginație și despre monștrii din fiecare dintre noi.
Conor (Lewis MacDougall) este băiatul de 12 ani. Se pregătește în fiecare dimineață singur pentru școală, unde nu este chiar cel mai popular tip. Nu pare a avea vreun prieten și, în curând, își va pierde și mama (Felicity Jones). Planul gândit de cei mari din jurul său este să rămână, în cele din urmă, cu bunica lui (Sigourney Weaver); pe care n-o place. Să nu uităm că are și un tată (Toby Kebbell). Acesta tocmai ce a sosit în vizită pentru câteva zile din Statele Unite, unde locuiește cu noua sa familie.
Keane – Tear Up This Town
Dacă ești puțin atent(ă) și în întunericul sălii de cinema uiți pentru câteva minute de telefonul tău deștept, vei observa că un film îți vorbește, exact cum monstrul-copac îi vorbește lui Conor.
Cel puțin, asta se întâmplă cu un film bun.
Și atunci, lași deoparte punga de popcorn. Și nici sete de cola nu-ți mai este. Și asculți ce-ți spune. Iar de cele mai multe ori îți vorbește despre oameni, despre dorințele și fricile lor, îți incită imaginația și poate că nu întotdeauna te face să te simți bine, dar te face să simți ceva.
Un film bun nu este niciodată despre personajele sale, ci despre spectatori, despre magia pe care o transmite acestora și despre exemplele pe care le oferă.
Monstrul lui Bayona știe câteva povești. Iar vocea autoritară a lui Liam Neeson parcă te obligă să le asculți. Sunt niște fabule în care nu există personaje negative sau pozitive. În ele curge sânge și moartea schimbă totul. Aparențele sunt mereu înșelătoare, iar un copil invizibil ajunge să se facă nu doar văzut, ci și auzit. Sunt povești despre adevărul real, care nu-i împachetat frumos și care nu-i întotdeauna lucrul de care ai nevoie. Însă, la un moment-dat, va trebui să-l înfrunți.
Adaptare a romanului cu același nume scris de Patrick Ness, care semnează și scenariul, ar fi fost foarte ușor ca A Monster Calls să cadă în capcana melodramatismului, însă Bayona reușește să păstreze un echilibru între rațiune și emoție, între real și fantastic.
Sunt câteva momente în care am rămas cu senzația că, la nivel narativ, s-a ales calea cea mai ușoară, sunt personaje care nu par deloc reale, ci, mai degrabă, doar mici ajutoare pentru ca autorul să-și poată transmite mesajul, dar sunt și momente în care liniștea face cât o mie de cuvinte, iar acestea sunt cele care îți confirmă că te afli pe mâini bune și că nimeni nu va încerca să se joace cu emoțiile tale.
Trailer A Monster Calls
Conor e un băiat inteligent și chiar dacă speră până în ultimul moment că mama sa se va face bine cumva, i se citește ochi că știe care e realitatea de fapt. E furios pentru că se vede neputincios, dar și pentru că se simte vinovat pentru ceea ce gândește.
Furios, Conor distruge obiectul la care bunica lui ținea cel mai mult, un ceas vechi de perete transmis din generație în generație.
Cu toții avem obiecte la care ținem, obiecte vechi, care ne amintesc de anumite lucruri, sau de persoane, sau de momente pe care n-am vrea să le uităm. Funcționează uneori ca niște certitudini atunci când nu suntem înconjurați decât de îndoieli.
Când bunica lui Conor se întoarce acasă și vede dezastrul, se lasă liniștea, nu-i spune nimic, nu-l ceartă.
De fapt, nimeni nu-l ceartă pe Conor, nimeni nu-i spune că a greșit, în timp ce el se simte vinovat. De aici vine întreg tragismul personajului. Vrea să fie pedepsit, pentru că acceptarea adevărului ar fi mai dificilă.
A Monster Calls vorbește despre o lume în care cele mai importante întrebări nu au răspuns, în care nu există eroi salvatori, în care poți amâna aflarea adevărului, dar nu o poți împiedica. A Monster Calls vorbește despre lumea noastră.
Pingback: Prin blogosfera cinefilă (27 februarie – 5 martie 2017) | Recenzii filme si carti