0
12 noiembrie 2016
 
 

Review > saramon vs Inimi cicatrizate

inimi-cicatrizate-review
inimi-cicatrizate-review

Îmi plac filmele deprimante, și muzica deprimantă, și oamenii deprimați. E ceva la depresie care mă atrage, îmi captează atenția și-mi stârnește interesul. Nici nu contează motivul deprimării. De multe ori, cauzele sunt superficiale, alteori sunt banale, iar câteodată sunt permanente.

La Max Blecher, autorul romanului cu același nume după care a fost realizat filmul Inimi cicatrizate, motivul deprimării ar trebui să n-aibă pic de superficialitate și banalitate în el, ar trebui să fie foarte serios, și grav, și incurabil. Numai că la el deprimarea aproape că nu există, și nici despre resemnare nu poate fi vorba, e doar acceptare, și speranțe conștient-naive, și încercarea de a supraviețui, încercarea de redefinire a normalității.

Scris și regizat de Radu Jude, Inimi cicatrizate este o adaptare liberă după opera scriitorului și poetului Max Blecher, care a murit la vârsta de 28 de ani din cauza unei tuberculoze osoase. Acțiunea are loc în anul 1937, când Emanuel (Lucian Teodor Rus), alter-ego-ul autorului, se internează la un sanatoriu de la malul mării, fiind bolnav de Morbul lui Pott (un alt nume pentru tuberculoza osoasă). Aici descoperă o altă lume, o lume în care oamenii trăiesc la orizontală, pe gutierele lor (paturi speciale cu rotile pe care se deplasează pacienții), o lume în care ar trebui să fie multă durere și suferință.

Trailer Inimi cicatrizate

Emanuel oscilează între frica de moarte și frica de viață, devine conștient că pentru el nu mai există decât viitorul imediat și chiar dacă depune eforturi dureroase din punct de vedere fizic, încearcă să nu lase boala să pună stăpânire cu totul pe viața sa.

Când cineva a fost scos o dată din viață și a avut timpul și calmul necesar ca să-și pună o singură întrebare cu privire la dânsa – una singură – rămâne otrăvit pentru totdeauna… Desigur, lumea continuă să existe, dar cineva a șters cu un burete de pe lucruri importanța lor.
– extras din cartea Inimi cicatrizate, apărută la Editura Humanitas

Solange (Ilinca Hărnuț) îi redă lui Emanuel speranța că normalitatea este relativă, iar relația lor se consumă cu o doză mare de frustrare și una mică de fericire. De fapt, în acest loc, la acești oameni, fericirea răzbate cu greu. Cu toții au avut parte de atâtea lovituri încât au devenit imuni la durere, dar și la fericire. De aici vine și titlul filmului și al cărții: Inimi cicatrizate, inimile bolnavilor [care] au primit în viață atâtea lovituri de cuțit, încât s-au transformat în țesut cicatrizat… Insensibile la frig… la cald… și la durere… Insensibile și învinețite de duritate…

Este clar că Radu Jude a încercat să facă un film care să reprezinte un omagiu pentru viața și opera lui Max Blecher, pe care-l admiră, dar ceva îi lipsește, iar durata de peste două ore n-ajută deloc. Nu există o conexiune emoțională cu personajele, se acordă multă atenție detaliilor referitoare la vremea în care se desfășoară acțiunea (ceea ce nu-i un lucru rău), dar uneori se pierde din mesajul poveștii principale cu secvențe inutile. Există multă gălăgie în unele momente și Lucian Teodor Rus pare deseori fals și dintr-un alt film când redă reclame ale timpului respectiv.
Radu Jude apelează și la inserția unor inter-titluri cu fragmente din roman, însă apariția lor la intervale neregulate de timp mai mult te scot din poveste decât s-ajute.

La Inimi cicatrizate, nu mergi ca să te simți bine, mergi probabil pentru că l-ai citit pe Blecher, sau pentru că vrei să vezi ce-a mai făcut Jude, sau pentru că-ți place afișul.


Articol scris de