0
22 ianuarie 2017
 
 

Review > saramon vs Lion

lion-review
lion-review

Saroo (Sunny Pawar) locuiește cu fratele său mai mare, Guddu (Abhishek Bharate), și cu mama sa (Priyanka Bose) într-un orășel din India. Într-o seară, Saroo îl însoțește pe Guddu până într-o gară, unde i se spune să aștepte. Acesta adoarme și când se trezește se vede într-o gară pustie. Încearcă să-și găsească fratele, dar ajunge într-un tren gol, care se pune în mișcare. După câteva zile, trenul sosește în Calcutta, un oraș complet străin, aflat la câteva sute de kilometri depărtare, unde oamenii vorbesc o limbă complet străină lui, bengali.

Scris de Luke Davies și regizat de Garth Davis (aflat la filmul său de debut), Lion se bazează pe povestea adevărată a lui Saroo Brierley, care se regăsește în memoriile acestuia apărute în 2013, în cartea intitulată A Long Way Home.

Ajuns în Calcutta, Saroo încearcă să-și găsească drumul înapoi spre casă, iar, mai apoi, doar să supraviețuiască. Întâlnește multe personaje dubioase, însă, în cele din urmă, este adoptat de o familie australiană și toate problemele sale dispar. Mai puțin una. De care-și amintește vreo 20 de ani mai târziu.

Fără îndoială, povestea lui Saroo este una extraordinară și emoționantă, dar Luke Davies și Garth Davis prezintă totul într-un mod atât de previzibil și mecanic încât e greu să nu te simți manipulat(ă).

Structura narativă este foarte simplă, ca la carte: facem cunoștință cu un personaj; acesta ajunge într-o situație dificilă; la un moment-dat pare că a găsit un ajutor, dar, de fapt, doar pare; reușește să scape și ajunge într-o situație fără ieșire; însă exact în acel moment lucrurile se schimbă și happy-end-ul începe să se întrezărească.

Scenaristul Luke Davies nu se abate deloc de la această structură, însă nici el și nici regizorul Garth Davis nu reușesc să dea viață acelor personaje.

În plus, India este văzută în fiecare scenă ca un mediu obscur, o țară săracă și cu oameni în care nu poți avea încredere. În schimb, când vine vorba despre Australia, imaginea – de care s-a ocupat Greig Fraser – se schimbă, capătă nuanțe mai luminoase, iar oamenii sunt mai buni și mai civilizați.
Nu există un echilibru între cele două universuri cu care Saroo intră în contact. Nu există nicio intenție vizibilă în care Davies să încerce să echilibreze modul în care sunt prezentate.

Trailer Lion

Revenind la personaje, mi-a plăcut interpretarea lui Sunny Pawar – micul Saroo. Acesta are o expresivitate deosebită și e greu să nu empatizezi cu el. În schimb, Dev Patel – Saroo, după 20 de ani – se străduiește să pară vulnerabil, dar nu reușește să fie convingător.

În al doilea act al filmului, își face apariția și Rooney Mara, una dintre cele mai talentate tinere actrițe. Dar, aici, personajul ei, Lucy, de care se îndrăgostește Saroo, există doar pentru că Hollywood-ul te învață că orice film trebuie să aibă și o poveste de dragoste.

Mantosh (interpretat de Keshav Jadhav când e copil și de Divian Ladwa la maturitate) devine fratele vitreg al lui Saroo, fiind adoptat de aceeași familie australiană. Și e clar că are o problemă gravă de sănătate. Cel mai probabil a suferit o traumă în copilărie. Dar nu ni se spune nimic despre istoria lui, astfel încât și acesta devine doar un instrument în mâinile realizatorilor.

Iar muzica, de care s-au ocupat Volker Bertelmann și Dustin O’Halloran, încearcă să puncteze foarte previzibil fiecare moment în care ar trebui să te simți emoționat(ă) de ce vezi pe ecran.

Poate că într-adevăr lucrurile s-au petrecut așa cum le prezintă Lion, poate că într-adevăr Saroo din realitate a căutat multă vreme niște răspunsuri pe care în cele din urmă le-a descoperit abia când era pe punctul de a renunța. Însă, pe ecran, întreaga poveste pare atât de ieftină încât îți dă senzația că te păcălește. Și nimănui nu-i place să fie păcălit.

Până la finalul celor aproape două ore, devine tot mai clar că Lion a ales calea cea mai ușoară: în loc să creeze o poveste cu adevărat emoționantă, te face să crezi că te uiți la una.


Articol scris de