La naiba! À perdre la raison aka Copiii noștri m-a luat pe nepregătite. M-am dus să-l văd fără să știu nimic despre el. Cu câteva momente înainte de a începe filmul, am aruncat o privire peste mapa de presă și am aflat că este vorba despre o femeie care își ucide copiii. Am spus: ok, încă două ore din viață pierdute. Fără să știu că urmează să văd unul dintre cele mai bine-scrise filme lansate la noi în țară anul acesta și o interpretare fenomenală din partea actriței Émilie Dequenne.
Și, apoi, a început. O femeie, pe patul de spital cere să i se îngroape copiii undeva, în Maroc. Așadar, știm deja finalul, mai rămâne să aflăm contextul în care s-a întâmplat o asemenea tragedie. Iar regizorul belgian Joachim Lafosse ne duce în trecut, pentru a vedea cum s-a ajuns aici.
Doi tineri, Murielle (Émilie Dequenne) și Mounir (Tahar Rahim), par îndrăgostiți nebunește unul de celălalt. El, un marocan adoptat de către un doctor francez (Niels Arestrup), la al cărui cabinet ajunge să lucreze mai târziu. Ea, o profesoară din a cărei familie nu reușim s-o cunoaștem decât pe sora sa.
La un moment-dat, Mounir oprește mașina și îi spune Murielle-ei că vrea să o ia de soție.
Tensiunea își face simțită prezența pentru prima dată când doctorul André Pinget îi sugerează lui Mounir că ar fi bine să se mai gândească în privința căsătoriei. Însă, în cele din urmă, aceasta are loc.
O altă scenă care ne ridică un semn de întrebare este cea în care Pinget le oferă celor doi tineri, ca dar de nuntă, o vacanță în luna de miere, iar Mounir nu vrea să accepte inițial, dar, mai apoi, acceptă cu o condiție: ca doctorul să-i însoțească.
Julien Clerc – Femmes, je vous aime, de pe coloana sonoră a filmului À perdre la raison
Încet-încet vin și copiii. Patru la număr. În vreme ce influența doctorului Pinget asupra familiei celor doi se observă tot mai pregnant: Murielle și Mounir locuiesc în casa lui André. Mounir lucrează la cabinetul lui André. Iar relația dintre Mounir și André pare chiar mai importantă decât cea pe care Mounir o are cu soția sa.
Scenariștii Joachim Lafosse, Matthieu Reynaert și Thomas Bidegain fac o treabă excelentă, reușind să ne mențină atenția trează chiar dacă știm de la bun început cum se va sfârși totul. Cu fiecare copil care apare în familie, lucrurile se schimbă. Nimeni nu mai arată fericit. Murielle devine din ce în ce mai obosită și se simte prizonieră în propria casă, iar reproșurile constante din partea doctorului Pinget și lipsa de sprijin din partea lui Mounir o determină să apeleze la ajutorul unui psiholog.
Lafosse observă totul cu discreție și crește tensiunea subtil, gradat, ajutându-se atât de scenariu – prin replicile scurte și tăioase ale celor doi bărbați, dar și de alegerile vizuale – filmând mai mult prim-planuri, dând astfel o senzație acută de claustrofobie. Însă și muzica joacă un rol destul de important în filmul lui Joachim Lafosse. Printr-o singură secvență, în care apare doar Murielle, singură în mașină, ascultând și fredonând Femmes, je vous aime, de Julien Clerc, până în momentul în care nu se mai poate abține și izbucnește în plâns, Lafosse ne face să realizăm întreaga dramă a vieții acestei tinere.
Émilie Dequenne face aici un rol impresionant, trecând de la o atitudine plină de optimism, la o depresie puternică. Și, totul, pe nesimțite. Pur și simplu, dintr-o dată, ne dăm seama că Murielle nu mai este femeia de la începutul filmului, nu mai este tânăra îndrăgostită, cea de dinainte de căsătorie. Și, atunci, ne aducem aminte de prima scenă și care este subiectul filmului.
verdict: 4/5
Pingback: Articolele cinefile ale saptamanii | Cel mai MINUNAT.EU blog