Amour. Love. Dragoste. Iubire. Spune-i cum doreşti, pentru că sentimentele sunt universale şi sunt aceleaşi oricare ar fi limba pe care o vorbeşti.
Michael Haneke ia un cuvânt şi încearcă să-i găsească semnificaţia, să-l facă mai mult decât o înşiruire de litere, să-i dea substanţă şi să-l facă real.
Dar Haneke nu mizează pe dragostea romantică redată în multe alte filme. Personajele sale sunt trecute, de mult, de tinereţe, au trăit o viaţă împreună şi acum se văd în situaţia de a se despărţi.
Anne (interpretată de Emmanuelle Riva) şi Georges (interpretat de Jean-Louis Trintignant) au trecut de perioada în care dragostea lor trebuia dovedită prin „te iubesc” sau prin sărutări. Acum, dragostea lor nu mai are nevoie de confirmări, cuvintele şi gesturile vin de la sine. De multe ori, nici nu au nevoie de cuvinte pentru a se exprima.
Amour începe brutal. O mână de pompieri forţează uşa unui apartament pentru a putea intra, iar înăuntru, pe pat, găsesc o femeie moartă de câteva zile şi înconjurată de flori. Prin scena aceasta, Haneke parcă ne spune că în filmul său nu contează destinaţia, ci călătoria; ştim deja finalul, urmează să descoperim cum s-a ajuns aici.
Într-o dimineaţă, Anne îşi pierde cunoştinţa şi Georges se sperie. Dar asta nu este nimic faţă de ce-l aşteaptă. Curând, Anne paralizează pe partea dreaptă. Ar fi fost uşor pentru Georges să o ducă la un spital şi să-i lase pe alţii să o îngrijească. Însă el alege altceva, alege să-şi ţină soţia aproape şi învaţă că dragostea adevărată presupune şi sacrificii.
De cealaltă parte, Anne învaţă că bătrâneţea înseamnă umilinţă şi durere.
Dar… aceştia sunt ei: doi oameni care s-au obişnuit unul cu prezenţa celuilalt şi care au descoperit împreună viaţa şi ce înseamnă să iubeşti pe cineva.
În generală, la o materie ce se chema Zoologie, profesoara a venit într-o bună zi cu un porumbel. Părea liniştit şi ai fi spus că doarme dacă n-ai fi ştiut că de fapt e mort. Cu toate astea, era de o frumuseţe stranie. Până la finalul orei, nu mai era decât o bucată de carne, cu măruntaiele împrăştiate pe masa de laborator, alături de o mână de pene însângerate.
Exact acelaşi lucru face şi Haneke în Amour, disecă dragostea până la sânge şi sub învelişul frumos poleit, sub mantia sa romantică, vedem că dragostea adevărată înseamnă şi sacrificiu şi durere, iar, uneori, devine o povară, dar, pur şi simplu, nu poţi renunţa la ea.
verdict: 3/5