O scurtă introducere, în care ni se spune ce sunt Jaeger-ii, ce reprezintă Kaiju și cum au ajuns roboții Jaeger să ne apere de monștrii Kaiju. Apoi, vedem prima bătălie dintre un Jaeger și un Kaiju. Gipsy Danger, pilotat de frații Raleigh (Charlie Hunnam) şi Yancy (Diego Klattenhoff) Becket, îl înfruntă pe monstrul numit Knifehead. Lucrurile nu merg prea bine şi Yancy nu supravieţuieşte luptei.
Pacific Rim m-a întristat. Mi-a amintit că au trecut vreo 20 de ani de când citeam cărțile lui Jules Verne și parcă nu-mi venea să le mai las din mână și să merg la culcare. Au trecut vreo 20 de ani de când cuvintele se transformau în povești și, în mintea mea, se formau imagini, personajele prindeau viață și fiecare carte terminată însemna și despărțirea de câțiva prieteni.
Monștrii Kaiju au început să învețe tacticile roboților și atacurile lor devin din ce în ce mai dese. Autoritățile decid să întrerupă programul Jaeger și să construiască un zid de apărare. Însă, această decizie se dovedește greșită.
Prin urmare, câțiva oameni, conduși de Stacker Pentecost (Idris Elba), iau hotărârea să reactiveze roboții rămași și să-l readucă printre ei pe Raleigh. Acesta îl va pilota din nou pe Gipsy Danger, de data aceasta, alături de Mako Mori (Rinko Kikuchi), o japoneză crescută chiar de către Pentecost, după ce i-a salvat viața.
Povestea din Pacific Rim nu este una complicată, cu multe straturi, sau foarte profundă. Este una chiar enervant de simplă. Este vechea poveste în care forțele binelui luptă contra forțelor răului. Este ca un basm cu roboți și monștri, cu un băiat și o fată, cu bătălii reale și bătălii care se dau numai în mintea personajelor.
Gottlieb (Burn Gorman) și Dr. Newt Geiszler (Charlie Day) sunt doi oameni de știință care joacă și ei un rol important în filmul lui Guillermo del Toro. La fel ca și Hercules Hansen (Max Martini) și Chuck Hansen (Robert Kazinsky) sau ca Hannibal Chau (Ron Perlman). În principiu, ideea este simplă și o aflăm încă din trailer: sfârșitul este aproape și apocalipsa trebuie oprită.
Filme despre sfârșitul lumii s-au mai făcut. Filme cu roboți au mai fost făcute. La naiba, nici filmele cu monștri nu lipsesc. Însă, ce-l face pe Pacific Rim special este pasiunea evidentă pentru entertainment a lui del Toro și a scenaristului Travis Beacham. Cei doi parcă se distrează cu fiecare replică și cu fiecare scenă de luptă, cu fiecare moment în care pun la lucru întreaga tehnologie de care este capabil Hollywood-ul la ora actuală. Are, într-adevăr, mici defecte, dar acestea par să fie făcute nu din neglijență, ci în mod conștient.
Nu-mi place entertainment-ul atunci când este vorba numai despre bani. Nu-mi plac manipulările emoționale la care recurg anumite filme. Nu-mi place când poveștile sunt spuse pe jumătate sau când personajele sunt niște caricaturi.
Ei bine, Pacific Rim nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de mai sus. Pacific Rim este sincer cu publicul și cu sine. Pacific Rim este doar un film făcut de un regizor care a găsit, în sfârșit, prilejul să-și dea frâu liber imaginației, un film făcut pentru acei oameni care încă n-au uitat să mai fie copii și care încă mai cred în puterea cinema-ului de a te distra și de a te face să visezi și să simți.
Verdict: 4/5