E povestea pe care ţi-ar fi plăcut să o fi scris tu, e drama pe care au trăit-o cei mai pasionaţi oameni ai vremii: neputinţa de a se împlini pe plan profesional din cauza unor alegeri mai mult sau mai puţin potrivite.

Conceptual, Al doilea joc e un hibrid promiţător între două genuri perfect legitime: genul căruia îi aparţine pe partea de video este acela al filmului făcut din found footage (cu alte cuvinte, al filmului ca obiect găsit), iar genul căruia îi aparţine pe partea de audio este acela al home movie-ului. Dar la fel de legitimă e întrebarea dacă ceea ce se adună e mai mult decît o tatonare sumară a unui material ofertant, tatonare în urma căreia artistul rămîne cu mîna goală, exceptînd un şirag de sugestii vaporoase despre fotbal, cinema, ceauşism şi viaţă în general.

„Al doilea joc” e o lectie de fotbal, de cinema, de istorie, dar si o lectie de viata.

Este sau nu este „Al doilea joc” film? – se vor întreba unii. Răspunsul ar fi că nici nu contează. Este un nou mod, doar aparent diferit de abordările de până acum, prin care Corneliu Porumboiu continuă să îşi/ne pună întrebări despre cinema, trecut, prezent şi intervalul numit viaţă.

Aş putea afirma că ceea ce regizorul doreşte să ne sugereze prin filmul acesta este trecutul, din perspectiva importanţei sale; câţi dintre noi ne mai asociem cu evenimente importante din trecut şi cât le lăsăm să ne afecteze şi să ne influenţeze în activităţile din prezent. Însă, consider că mesajul filmului putea fi transmis şi mai bine, dacă întrebările pe care le adresează tatălui său erau formulate cu o consistenţă mai mare.

În cadru strict cinematografic, cât de înfometaţi suntem să citim realitatea pusă în poveşti de alţii şi cât de capabili suntem să citim singuri realitatea? Dacă un film ar fi identic cu 90 de minute de viaţă (fie ea un meci de fotbal), dacă n-am avea privilegiul de a-l derula înainte (pentru a preveni plictisul) sau înapoi (pentru a elucida, asemenea lui Porumboiu senior, misterul din jurul unui potenţial penalty), am ştii oare să-l privim, să-l interpretăm, să-l înţelegem? Şi dacă nu reuşim să înţelegem 90 de minute derulate pe un ecran, suntem oare capabili să ne înţelegem propriile vieţi?

Al doilea joc nu este probabil un documentar pe care sa vreti sa-l vedeti a doua oara, dar este unul pe care-l veti primi cu surpriza si placere. Si pe care l-ar vedea, poate, si persoane care merg mai mult la meci si mai putin la cinema.

Iată un exerciţiu de stil, un proiect de suflet, rememorare a unui moment istoric, o amintire de familie.

Cu siguranță are importanță faptul că [meciul] are loc cu un an înaintea căderii regimului lui Ceaușescu, însă cei mai mulți spectatori îl vor judeca strict după ceea ce apare pe ecran, un joc în zăpadă care devine repetitiv și lipsit de imaginație în cea de-a doua parte.