Mie mi s-a părut timp mort. Puiu deconstruieşte regulile thrillerului şi nu pune nimic înapoi: ne lasă într-un neant ca acela din inima neagră a lui Viorel.

E un mers pe sarma fara plasa de protectie si o afirmare egotica a suprematiei artistului/creatorului de cinema, in contradictie cu ideea cunoasterii prin intermediul cinematografului, a lepadarii de piei ca o ceapa sau a sondarii realitatii prin arta.

Ca feeling, după ieşirea de la film, Cristi Puiu încă mai joacă în Liga I, şi totuşi o urmă de frustrare cum că finalul a fost trimis pe ţeavă mult prea facil, rămâne.

În ceea ce mă priveşte ar fi putut dura şi 5 ore; nu m-am plictisit. Nu cred că lungimea are de-a face cu ceea ce înseamnă filmul. Dacă ceea ce regizorul vrea să zică nu se încadrează într-un tipar de 90 minute, e ceva absolut normal; plictiseala o poţi resimţi şi la un scurtmetraj de 5 minute. Esenţa discursului e mai importantă decît lungimea acestuia. Şi da, cred că ăsta e un mod de a-ţi selecta spectatorii. Un om care alege să nu vadă filmul pentru că durează 3 ore, nu e pregătit să înţeleagă ceea ce are de zis.

Au existat ceva voci care au adus vorba de Taxi Driver. Hm. Facil, da, dar nu neapărat hazardat. Faţă de filmul lui Scorsese am avut, în timp, sentimente variate – admiraţie, invidie, respect, adoraţie. Niciodată teamă. Acum mi-a fost teamă. Nu de faptul că cineva, undeva, cândva o să apese pe trăgaci. Ci de faptul că acel trăgaci există. Şi nu numai pe ecran – aruncaţi o privire înăuntru.
Aurora. Un film de Cristi Puiu.

Culmea e că ”Aurora” pare să înceapă cu adevărat doar în ultimele secvențe, când Viorel se predă Poliției. Când se lovește de stupizenia unor funcționari pe care îi interesează doar respectarea procedurii (scena cafelei oferite de anchetator , cafea care ”are tot ce-i trebuie” ori cea a pixului ”cu Steaua” sunt memorabile). Când povestea crimelor comise nu găsește decât o întrebare stupidă din partea polițiștilor: ”da… de ce i-ai omorât?”. Dar răspunsul nu mai vine, pentru că filmul se încheie.
Și astfel, ”Aurora” rămâne o peliculă doar pe jumătate împlinită. Sau pe jumătate ratată. Cum doriți să priviți lucrurile. Insuficient însă pentru a justifica trei ore (fără un minut) de vizionare.

Un film ambiţios, care impresionează în egală măsură cu Moartea domnului Lăzărescu (producţie cu care Cristi Puiu obţinea premiul secţiunii Un Certain Regard în 2005), dar mai ales filmul românesc ce construieşte cele mai adânci momente de aşteptare pentru spectator. Şi cele mai sumbre. Iar universul creat se distinge prin expresivitatea crudă şi sordidă a unei lumi surprinse în goliciunea ei inestetică şi morbidă.

Cristi Puiu e interesat de persoană şi pleacă de la persoană spre societate şi sistem, Haneke opera invers, dinspre sistem înspre persoană. Apoi, Cristi Puiu e interesat de cinema, de discursul pe care cinematografia îl instituie în raport cu realitatea.
Lumea, aşa cum e pe ecranul Aurorei, presupune o forfotă continuă în care orice om e un străin în relaţie cu cel de lîngă. Nu e privit cu seriozitate atunci cînd îşi spune faptele de bună-voie, cînd se deschide cu sinceritate spre celălalt, indiferent de gravitatea faptelor discutate. În tot demersul său, Viorel încearcă să găsească în Altul (instituţiile statului, oamenii cu care intră în contact) un Celălalt (aproapele).

Aurora e un poem vizionar, la persoana I, despre demoni interiori (violenţă în primul rînd psihică, paranoia) şi ce s-ar întîmpla dacă ei ar reuşi să scape, dar şi despre coacerea şi veştejirea unei zile, urmată de coacerea zilei următoare, şi despre viaţa care ar continua în jurul acelei apocalipse individuale.

Minimalismul din filmele romanesti este la mare cinste in acest nou film al lui Puiu. In 3 ore si 1 minut (!) nu se intampla absolut nimic. Adica ba da… o crima dubla la mijlocul filmului si apoi un moment glorios la final.
Una peste alta, Aurora m-a plictisit, enervat si abia asteptam sa se termine. Sfarsitul il mai salveaza, dar nu deajuns pentru a ramane 3 ore si 1 minut in sala de cinema pentru a nu vedea practic nimic…

Tinerii regizori români din zilele astea parcă sunt într-o competiție macho de genul: cât timp putem să plictisim publicul înainte de a-i oferi ceva bun? […] Și trebuie spus că lucrurile bune vin de fiecare dată la finalul filmelor românești actuale, ceea ce este valabil și pentru Aurora. Dar prin ce trebuie să trecem până a ajunge acolo?!

Un thriller lent dus până la extrem, Aurora lui Cristi Puiu continuă obsesia românului pentru timp, utilizat ca principal suport de prezentare a poveștii.