Filmul lui Giurgiu este un amestec intens de stiluri. Dar totul făcut cu sens, pentru că, așa cum spuneam la început, România în tranziție este un un amestec intens de noutate și nou-hibrid.

Scenariul pune în valoare calităţile naturale ale actorilor: şarmul lui Vasluianu şi abilitatea sa de a juca întreprinzătorul om de rând, feminitatea Monicăi Bîrlădeanu şi priceperea lui Vişan în a interpreta personaje corupte şi fără scrupule.

Antrenant si usor de urmarit, nu plictiseste, chiar daca plot-ul este cam intortocheat.

“Despre oameni si melci” nu vrea sa-si cladeasca vreun statut impunator. Nici nu o face. Cumva are totusi castigatoare formula unor conventii care ignora dedicarea unei “Epoci de aur” si te momeste cu replici spumoase, cu personaje care sunt oamenii de zi cu zi din “drumurile noastre toate”.

Personajele principale sunt interpretate de actori talentati si deja cu experienta, dar sunt constient ca “Despre oameni si melci” nu poate depasi stadiul unui film mediu, fara sa aiba implicatii si sa fie cunoscut pe termen lung.

Filmul Despre oameni si melci este, intai de toate, un film pentru public. Atat pentru acel segment a carui copilarie sau adolescenta suna in acordurile lui Julio Iglesias, a celor care stiu ce insemna sa fii roman “pe vremuri”, dar si pentru cei care nu inteleg ce inseamna fervoarea de a te imbulzi pe garduri si in copaci ca sa-l asculti live pe Michael Jackson, pentru ca nu ai prins un bilet direct pe stadion.

Actorii principali sunt naturali şi nu întâmpină dificultăţi în a-şi aborda personajele (la care au şi contribuit, după cum ne-au spus aceştia), iar situaţiile create sunt de un umor molipsitor, mai ales când intervine constrângerea lingvistică, fiind realizat un trio delicios între română, franceză şi spaniolă.

Indiferent ce soartă comercială va avea, rămîne o tentativă lucidă de a face din cinema-ul românesc şi un cinema de masă – înţeles ca un liant între pături sociale. Ceea ce, la cît de dezbinată a ajuns societatea noastră, e o ambiţie cu nimic mai puţin nobilă, în felul ei, decît ambiţiile lui Cristi Puiu.

Filmul lui Tudor Giurgiu urcă peste încercările autohtone de gen din ultima vreme – comedii precum Nuntă în Basarabia, Nuntă mută, La cap, la bani, la oase şi alte istorii cu senatori ai melcilor – prin iscusinţa de a împleti în poveste o dramă (cît de cît) coerentă, prin reţinerea de a nu izbucni în glume ieftine (chiar) la fiecare pas şi, în special, prin faptul că nu are aere artistice în expunere.

Finalul pare executat pe genunchi, iar intregii desfasurari ii lipseste o extra greutate emotionala de care ar fi putut beneficia, dar dincolo de asta e un film romanesc, o comedie romaneasca, care isi atinge cu brio scopul.